De ce ar trebui să citești „Excepționalii”

 Atunci când vine vorba de scriitori, dacă nu facem referire la beletristică, avem senzația (corectă) că nimic nu ne mai poate surprinde. De cele mai multe ori, informațiile pe care le găsim sunt doar reinterpretate, căpătând un sens oarecum diferit precum o rază de lumină ce trece printr-un geam cu vitraliu, dar în esență rămân aceleași.Totuși, Malcolm Gladwell reușește să transforme acel vitraliu într-o colecție de cioburi mici și colorate, abordând o perspectivă unică asupra unor subiecte extrem de populare.

În ciuda titlului ce abordează un subiect extrem de popular, Gladwell nu va încerca să te învețe cum să fi excepțional manifestând această idee de abundență în univers și așteptând să se întâmple. Din contră, perspectiva abordată de el atunci când vine vorba de succes e mult mai realistă și ghidată de niște principii psihologice și sociale simple, logice, realiste, care desigur nu vor face niciodată vâlvă în domeniul dezvoltării personale precum o fac cei ce te învață cheia succesului prin 10 pași simplii. Tocmai de aceea, dacă scopul tău e căutarea motivației și unor cuvinte care să te împingă spre acțiune și spre o stare de euforie temporară ce te va face să crezi că poți muta munții din loc, cartea asta nu e pentru tine.

Totuși, dacă îți dorești ca pentru 271 de pagini să porți ochelarii realismului și să privești succesul dincolo de miturile glorificate de societate în ceea ce privește acest subiect, după ce vei termina cartea, vei înțelege cu siguranță că există mii de lucruri mici pe care nu le putem controla și care ne influențează în mod direct drumul vieții.

Așadar, am să prezint mai jos patru idei care mi-au stârnit mie interesul și curiozitatea când am citit această carte:

1.Fenomenul vârstei relative- Acest fenomen a fost adus în discuție pentru prima oară de către psihologul Roger Barnsley, care a în timpul unui meci de hochei a făcut o descoperire ce părea la început banală, dar cu o importanță majoră în ceea ce privește performanța obținută în acest sport. El a constatat că un procent uriaș dintre jucătorii de elită sunt născuți în lunile Ianuarie, Februarie, Martie sau Aprilie, deci în primele luni ale anului. De ce contează asta? Răspunsul e aparent simplu, atât de simplu încât mintea noastră aflată mereu în căutarea senzaționalului nu îl poate repera. În Canada, unde a fost făcută această analiză, un copil poate să joace la liga de 9 ani dacă are împliniți această vârstă  după data de 1 ianuarie, ceea ce înseamnă că acel băiat poate în data de 10 Ianuarie să împlinească 10 ani. Iar pe de altă parte, un alt  băiat de aceeași vârstă va împlini 10 ani poate doar în luna Decembrie, dar ei vor juca în aceeași ligă. Iar la aceea vârstă, diferența de aproximativ 11 luni dintre copii va putea fi observată de către antrenorii care clar îi vor prefera pe cei mai maturi și dezvoltați. Pornind de la acest mic aspect, precum un bulgăre de zăpadă ce o ia la vale, cei mai maturi vor primi mai multe oportunități, vor fi aleși pentru echipele mari de jucători, se vor antrena mai mult și vor avea meciuri cu adversari mai puternici. Astfel la maturitate ajungând să aibă un avantaj semnificativ în comparație cu cei din aceeași ligă, dar cu câteva luni mai mici.

Desigur, nu vrea nimeni să minimalizeze importanța muncii și efortului unui astfel de jucător și dacă ele există, cu siguranță vor fi dublate și de acest avantaj care nu s-a aflat niciodată sub controlul lui.

2.Impactul perioadei istorice și culturale– Gladwell nu vrea să ne facă să credem că oamenii de succes au fost doar norocoși, din contră el atrage atenția asupra faptului că au avut unele oportunități și au știu perfect să profite de ele. Poate de fapt asta înseamnă geniul, să te folosești cu o măiestrie ieșită din comun de șansele oferite și să poți menține efectul acelei șanse pe termen cât mai lung. Aceste oportunități, acum par tot mai greu de observat și găsit, pe când în cazul unor americani născuți între anii 1830 și 1840 (de exemplu Rockefeller și Carnegie), șansa a venit între anii 1860-1870, când s-a produs o schimbare masivă în economia americană, ce a constat în construirea primelor linii de cale ferată, dezvoltarea industriei și apariția bursei. Iar cele două nume prezentate mai sus, au avut în aceea perioadă vârstă și cunoștințele potrivite pentru a putea profita de aceste schimbări și a construi imperii ce dăinuiesc până în ziua de azi.

Același lucru s-a întâmplat și la noi în țară după revoluție sau în foarte multe alte țări europene după război. Orice perioadă de conflict sau dezvoltare accelerată, duce la o oarecare dezorganizare a structurilor sociale și economice, iar mulți oameni au profitat de acest lucru, acționând cu precizia unui vânător care de ore bune așteaptă oportunitatea de a aplica lovitura perfectă pradei sale.

3.Termitele lui Terman– Psihologul Lewis Terman, a realizat unul dintre cele mai îndrăznețe studii asupra inteligenței. Pe scurt, a preluat copiii din California ce aveau un IQ între 140 și 200 și a devenit un mentor pentru ei, numele acestora fiind cunoscut ca “termitele”. Le studia viața, le dădea sfaturi de carieră, le urmărea progresele, realizând acest studiu longitudinal până la maturitatea lor pentru a observa unde vor ajunge aceste genii descoperite de el (chiar spunea că unii o să câștige premiul Nobel). Deși părea promițător și extrem de interesant, Terman a făcut aceeași greșeală pe care o face societatea noastră de 30 de ani, a supraestimat importanța IQ-ului, neglijând complet efectul pe care îl au oportunitățile apărute în viață și nu în ultimul rând, a scos complet din ecuație rolul inteligenței emoționale și al creativității. Care au fost rezultatele? “Termitele” au avut la maturitate slujbe bune, au publicat articole științifice, au ocupat funcții în politică, au avut venituri peste medie (nu ceva deosebit), dar nu au ajuns să revoluționeze lumea, iar  cel mai important, în ciuda viziunii lui Terman, niciunul nu a câștigat premiul Nobel. Totuși, acesta fost câștigat de doi foști elevi de gimnaziu, ce au fost testați de echipa celebrului psiholog, dar respinși din cauza faptului că aveau un IQ mic.

4. Vacanța de vară– Nu cred că a existat cineva care să nu iubească vacanța de vară. Era perioada în care uitam de toate informațiile îndesate forțat în creierul nostru naiv și evitam orice activitate ce măcar ar fi semănat cu învățatul. Iar în Septembrie, la primele ore mereu spunea cineva celebra glumă: “nici nu mai știu să scriu”. Ei bine, dacă ne bazăm pe studiul prezentat în “Exceptionalii”, chiar e posibil ca la începerea școlii copii să fie  mult mai slabi în ceea ce privește anumite abilități precum cititul sau scrisul. Ca să fie clar, asta nu înseamnă că ar trebui date mai multe teme de vacanță, de fapt  o parte din această vină o are însăși școala pentru că ne sufoca cu atât de multe informații inutile, încât în prima zi de vacanță, parcă refulam toate frustrările și oboseala, dorindu-ne doar să dăm foc tuturor cărților (la propriu).

Totuși, studiul prezentat de Gladwell vorbește despre copii din America, al căror rezultate mai slabe au fost influențate de starea materială a părinților (în mod clar se aplică și la noi asta). De exemplu, în familile cu o condiție materială mai bună, copii au oportunitatea dea vizita muzee, de a merge în tabere, au la dispoziție cărți pe care le pot citi din plăcere atunci când sunt plictisiți și în mod clar aceștia au un mare avantaj în comparație cu cei care trebuie să-și ajute părinții la treburi sau chiar să muncească (nu e corect deloc, dar e adevărat). Iar cea mai tristă parte din studiul prezentat în carte, constă în faptul că de multe ori pe parcursul anului școlar, copii proveniți din medii sărace îi întrec pe cei mai bogați, dar rezultatele astea se năruiesc odată cu venirea vacanței de vară.

    În concluzie, dacă îți dorești să citești o carte ce cuprinde o adevărată fundamentare științifică bazată pe studii și în același timp vrei să te și bucuri de talentul înăscut pe care Malcolm Gladwell în are atunci când vine vorba de arta scrisului, “Excepționalii” îți va capta cu siguranță atenția. Totuși, cel mai fascinant aspect e acela că îți va dărâma cu o precizie ieșită din comun orice concepție sau stereotip greșit, ce aparent era bine fundamentat în cunoștințele tale.

Efectele „posturii de putere”

Asumându-mi riscul de a repeta o idee menționată într-un alt articol, aș vrea să încep cu o afirmație pe care o consider crucială atunci când vine vorba de ființa umană: comunicarea nonverbală este una dintre cele mai puternice unelte sociale  pe care o avem în repertoriul nostru comportamental, unealtă pe care am primit-o precum un rege moștenitor, adică  fără a depune vreun efort în a demonstra că merităm această “superputere”. Totuși, de cele mai multe ori, precum un soldat ce nu are grijă de arma care pe câmpul de luptă  ar trebui să fie o extensie a ființei sale, neglijăm acest aspect, concentrându-ne  mai mult pe ceea ce spunem, decât pe ceea ce facem. Parcă am avea o dorință necontenită de acombate vechea zicală:faptele  valorează mai mult decât vorbele.

  1. Efectul fiziologic

Acum câțiva ani, am văzut un TED Talk, care nu a făcut decât să-mi amplifice pasiunea pentru comunicarea non-verbală, precum furnalul unui tren vechi atunci când e alimentat cu cărbuni. Psihologul Amy Cuddy, vorbește în aceea prezentare despre impactul posturilor corporale ce semnalează puterea și dominanța asupra încrederii în propria persoană. Pe scurt,  în cadrul experimentului prezentat de Cuddy, un număr de participanți erau instruiți să adopte pentru două minute o poziție corporală de putere, iar alții erau instruiți să adopte pentru același interval de timp o poziție corporală ce semnalează lipsa de încredere în propria persoană. Rezultatele au arătat că cei ce au adoptat o poziție de putere, au avut o toleranță mai mare la risc și  nivelul de testosteron a fost mai ridicat. De asemenea, atunci când era vorba de stres, nivelul de cortizol (hormonul de stres) a fost mult mai scăzut  în cazul primei categorii.  

Desigur, fascinația nu e de ajuns când e vorba de studiul științific, așadar am căutat mai multe studii care ar putea confirma această ipoteză, iar rezultatele  obținute în această direcție sunt mixte. O sa las la final link-ul unui articol în care sunt prezentate mai multe studii și concluziile acestora. Ideea principală e aceea că unele dintre ele au confirmat existența unui efect al poziției de putere, dar rezultatele sunt exploratorii, încurajând viitoarele cercetări în ceea ce privește acest subiect. Totuși, dacă a existat vreun efect al poziției de putere, acesta nu a fost vizibil la nivel hormonal, dar a avut o influență asupra stării subiective a participanților, deoarece aceștia se simțeau mai puternici și mai încrezători.

2.Cum te privesc cei din jur?

Dincolo de efectul pe care comunicarea non-verbală o  are asupra propriului nostru corp la nivel fiziologic, să nu uităm că felul în care ne manifestăm din punct de vedere comportamental, va fi observat de cei din jur. Iar aceștia, de multe ori în mod inconștient se vor comporta și raporta la noi în funcție de ceea ce transmitem prin acest canal de comunicare subtil, dar cu un impact uriaș. Feedback-ul primit de la ei ne va influența în mod sigur starea de bine și ne va face să ne simțim apreciați, respectați sau pur și simplu încrezători că ceea ce facem este văzut cu admirație de cei din jur. Da, știu că nu ar trebui să căutam validarea altora și sunt de acord cu acest lucru în ceea ce privește acțiunile, deciziile și controlul asupra propriei noastre vieți, dar în ceea ce privește aceste semnale transmise bidirecțional, nu putem nega faptul că noi îi influențăm pe alții prin comportament și ei la rândul lor ne influențează prin răspunsul pe care îl oferă. Fiecare interacțiune e un duel constant în care de obicei corpul nostru acționează înaintea cuvintelor. 

De exemplu, una din posturile care semnalează puterea e aceea în care stăm cu umerii drepți, picioarele ușor depărtate și mâinile puțin depărtate de corp sau ceea în care ținem mâinile în șold. Una dintre principalele caracteristici ale unei poziții de putere, constă în faptul că aceste posturi ne fac să părem că ocupăm mai mult spațiu în comparație cu posturile în care stăm aplecați, cu mâinile lipite de corp și umerii parcă atârnând pe un umeraș de haine. Același lucru se întâmplă și când stăm pe un scaun, dacă stăm cu spatele drept pe spătar, picioarele ușor depărtate și umerii drepți sau ne întindem una dintre mâini și pe spătarul scaunului de lângă noi, vom transmite un semnal de încredere în propriile noastre capacități și ceilalți, mai ales dacă vin pentru prima oară în contact cu noi se vor raporta la propria noastră persoană în funcție de aceste semnale.  

3.Regula numărul 1

Acest lucru e congruent cu prima regulă enunțată de Jordan Peterson: “Stai drept și cu umerii ridicați”. Comparația cu postura adoptată de homari pentru a-și afirma dominanța a ajuns să fie una dintre cele mai cunoscute idei formulate de el. Acesta susține ipoteza conform căreia, adoptarea unei astfel de poziții corporale în mod simbolic va transmite fapul că ești pregătit să “înfrunți orice greutăți sau provocări pe care viața o să ți le  scoată în cale”. În același timp și la nivel biologic, afirmarea în mod nonverbal al acestei poziții de putere va crește secreția de serotonină, un neurotransmițător ce are rol în obținerea și menținerea  unei poziții dominante în plan social. Mai mult decât atât, Peterson menționează faptul că serotonina ajuta la combaterea simptomelor de depresie, deci dacă adoptarea unei poziții de putere ajută la secreția acesteia, putem face o analogie între poziția de putere și scăderea riscului de depresie. Concluzionând, adoptarea unei astfel poziții corporale e asociată în mod evident cu un statut social ridicat, care în mod evident îți va aduce beneficii în toate interacțiunile sociale sau personale. 

  Așadar, deși studiile nu confirma în totalitate această ipoteză, din experiența proprie atunci când susțineam o prezentare sau un interviu important, adoptarea unei astfel de posturi în dimineața dinainte îmi sporea încrederea în propriile mele abilități. Desigur, explicația pentru acest lucru nu o pot oferi eu, poate să fie oricare dintre cele prezentate mai sus, dar știu că în cazul meu a funcționat. 

În concluzie consider că nu e nimic de pierdut în a încerca practicarea unui astfel de exercițiu, dacă funcționează o să te simți mai bine, dacă nu, cu siguranță nu o să te facă să te simți mai rău. 

Articol:https://www.tandfonline.com/doi/full/10.1080/23743603.2017.1342447

De ce înțelegem greșit mediocritatea

Ne trăim viața încercând să evităm acest “monstru” care stă așezat frumos sub patul nostru, așteptând să ne știrbească orice formă de încredere sau orice dorință de a fi cât mai buni în domeniul nostru. Oricât de mult am încerca și am sta departe de “culcușul” lui încercând să ne construim o zi de mâine mai bună, de cele mai multe ori eșuăm din nou și din nou, până când ajungem într-o spirală ce ne obligă să ne acceptăm mediocritatea.

De aici încolo, nu ne mai surprinde faptul că majoritatea lucrurilor pe care la întreprindem sunt realizate doar cu jumătate de măsură. Fără a primi vreo laudă, fără a schimba ceva semnificativ într-un anumit domeniu, ai senzația că doar contribui și tu la mersul societății făcând ceva acceptabil. A, era să uit, uneori o să se mai strecoară și unele eșecuri pe acolo.

Dacă stăm și privim cu atenție în jur, vom observa că există două tipuri de oameni considerați a fi mediocrii: cei care nu își doresc să facă mai mult și sunt fericiți/împăcați cu asta și cei care își doresc cu ardoare, muncesc mai mult decât colegii lor plini de succes, dar totuși nu avansează.

Cei din prima categorie putem spune că ar trebui să fie invidiați. Fericirea lor se găsește în lucrurile cu adevărat importante: sărutul soției înainte de a pleca la muncă, mirosul magic al cafelei dimineața, primii pași nesiguri ai copilului, aroma de cozonac proaspăt scos din cuptor și nu în ultimu rând bucuriile, împlinirile și succesul celorlalți. Aceștia sunt genul de oameni care îți vor sări în ajutor atunci când ai nevoie. Sunt vecinii care vin să te ajute să sapi un șanț fără a aștepta să primească ceva în schimb, sunt profesioniștii care îți repară mașina și nu o fac la un nivel superficial, doar pentru profit. Sunt polițiștii care în mijlocul intersecției, la o temperatură de 35 de grade atunci când mașina unei femei s-a stricat, au ajutat-o să o tragă pe trotuar, împing cu greu în acea căldură infernală.

Pe acești indivizi îi vom numi “eroii zilei de azi”.

Ce-a de-a doua categorie e reprezentantă de acele persoane care anulează orice tip de întâlnire sau contact social, având în minte un singur scop: să fie cei mai buni în domeniul lor de expertiză. Ei sunt de obicei conduși de o pasiune extremă pentru un anumit domeniu, pierzându-se în totalitate acel univers al cunoașterii. Partea tristă în ceea ce privește acest timp de comportament constă în faptul că de cele mai multe ori, în ciuda motivației, dedicării, pasiunii sau sacrificiilor ieșite din comun, ei nu reușesc să avanseze, fiind condamnați să rămână mereu în același loc și să realizeze același acțiuni rutiere, transpunând mitul lui Sisif în realitatea lumii aparent lipsită de legende. Acest lucru se întâmplă de obicei pentru că în mod paradoxal, pe lângă studiu sau muncă ei nu iau considerare și celelalte aspecte esențiale ale carierei lor, cum ar fi inteligența emoțională sau abilitățile sociale. Aspecte care de la un anumit nivel pot să conteze mai mult decât studiul neîncetat.

Dincolo de eșecul pe plan profesional, celălalt aspect afectat de acest tip de comportament e cel al relațiilor sociale. Deja am spus că ei aleg să sacrifice momente aparent neimportante în favoarea pasiunii, dar pe lângă asta, precum un cub rubik, viața are mai multe fațete ale propriei ei experiențe care nu sunt deloc în ordine. Una dintre acestea constă în proiectarea tuturor acelor sentimente negative alimentate de frustrări și diferite eșecuri ce clocotesc înăuntrul nostru ca o oală sub presiune, asupra altora. Deși teoriile lui Freud sunt controversate, nu putem nega faptul că în ceea ce privește subiectul mecanismelor de apărare e posibil ca ele să existe cu adevărat (de fapt ele există și în abordarea cognitiv-comportamentală într-o anumită măsură, dar poartă numele de coping). Revenind la marele psihanalist, prezența mecanismelor de apărare și efectul acestora le simțim uneori pe propria piele, fie în mod direct, fie indirect, fie exteriorizate de alții sau de ce nu, exprimate de noi prin anumite comportamente. Printre mecanismele pe care le întâlnim frecvent la persoanele menționate mai sus, remarcăm deseori refularea și deplasarea.

Refularea e echivalentul vorbei populare a ascunde “mizeria sub preș”, deoarece toate frustrările și greutățile le îngropăm undeva în spatele minții, încercând fără succes să aruncăm cheia. Totuși, această modalitate de a rezolva aparent problema va funcționa doar până la un anumit punct. Asta datorită faptului că acel preș nu va mai putea acoperi toate sentimentele negative și la un moment dat vom fi nevoiți să le scoatem totuși la suprafață, cum vom face asta? De obicei prin țipete, comportament agresiv și furie, acțiuni ce vor avea ca victime persoanele apropiate.

Al doilea mecanism, deplasarea constă în îndepărtarea unor impulsuri ce nu sunt conforme cu realitatea în alte direcții. De exemplu dacă cineva ne enervează foarte tare și conform lui Freud am dori să îl rănim fizic, SuperEgoul își va face treaba precum frânele unei mașini, oprind aceea acțiune. Totuși, pulsiunea agresivă trebuie manifestată cumva și de obicei victimele sunt diferitele obiecte pe care le lovim și uși pe care trântim, toate aceste acțiuni ducând la tensiuni sau certuri cu persoanele apropiate.

Ei sunt genul de persoane despre care vecinii lor nu știu nimic pentru că nu au nici un contact în afară de un simplu “salut”, sunt indivizii care merg la magazin grăbiți, iau primele produse pe de raft și apoi dispar. Sunt colegii ce nu interacționează cu nimeni, visătorii ce uneori par că se detașează de realitate în timpul unei conversații precum eroul lui Murakami din romanul “Dans, dans, dans” și nu în ultimul rând, sunt oamenii care la bătrânețe manifestă cele mai mari regrete în ceea ce privește alegerile făcute.

Îi vom numi pe aceștia “visătorii zilei de mâine”.

Ce concluzii putem trage privind această categorizare? În opinia mea, putem observa faptul că ar fi ideal să putem interioriza caracteristicile ambelor categorii și ne folosim de rolul fiecăreia cu o eficiență maximă, precum un motor ce funcționează perfect pentru că fiecare componentă își îndeplinește scopul bine determinat. Așadar, ar trebui să realizăm o fuziune între cele două categorii, combinându-le precum două bucăți diferite de plastilina, devenind “eroii zilei de mâine”. Asta înseamnă să muncim pentru ceea ce ne dorim cu aceeași îndârjire, răbdare și perseverență manifestată de ahei împotriva rezistenței Troiei, dar și să ne facem timp pentru lucrurile aparent simple, dar încărcate de satisfacție și claritate mentală.

Ecuația e destul de simplă, dacă ne bazăm pe “Legea Yerkes-Dodson”, performanța crește concomitent cu nivelul de arousal (activare fiziologică), dar asta până la un anumit punct, în care datorită efortului ridicat începe să scadă treptat. Acest efect poate fi combătut destul de ușor și plăcut, prin realizarea de activități ce nu au legătură cu acel efort constant și detașându-ne pentru o perioadă. Acționând în acest fel vom realiza un fel de curățenie de primăvară în haosul minții noastre, obținând o mai mare claritate la nivel mental.

Ca să sumarizam: două ore de efort concentrat și o oră pauză, pot duce la un rezultat egal sau mai bun ca un efort de 3 ore constant. Diferența constând în faptul că în al doilea caz nivelul de stres și epuizare va fi mult mai mare.

Dincolo de asta, ar trebui să conștientizăm faptul că relațiile și bucuriile mici ale vieții ne vor duce de fapt aceea fericire și stare de bine pe care le vedem la anumiți indivizi, dorind cu ardoare să le clădim și noi, precum un castel bine fortificat. Totuși, nu trebuie să uităm faptul că rezistența unui castel e dovedită atunci când e atacat și reușește să facă față cu succes sau în cazul nostru, atunci când avem o perioadă stresantă, dar reușim să îi facem față datorită unui echilibru bine construit între viață și muncă.

În concluzie, sunt de părere că folosim mediocritatea ca pe un termen zeflemitor, fără a înțelege cu adevărat că noi de fapt îi numim astfel pe oamenii ce conform valorilor promovate în societate, nu pot fi considerați indivizi de succes. Din păcate, facem asta fără să ținem cont de faptul că toți suntem scriitori și editorii propriei noastre vieți și că de fapt, un autor bun ar trebui să îți scrie povestea fiind un maestru al ambelor aceste arte, definindu-și succesul și fericirea termenii lui proprii, chiar dacă sunt termeni aparent mediocrii.

Lecțiile lui Churchill

Dacă ne uităm la trecutul tumultuos al istoriei, putem observa că nu mulți oameni au reușit să-și graveze numele în conștiința colectivă a omenirii, influențând în mod indirect până și generațiile din ziua de azi. Aceștia și-au croit drumul încet, pas cu pas, precum un sculptor care e atent la fiecare lovitură de daltă atunci când creează o capodoperă ce speră că va dăinui pe veci în cele mai mari muzee ale lumii. Desigur, printre acești puțini oameni, unii au avut și obiective ce au fost dictate de mândrie, putere, bani și alte păcate ce l-ar face pe însuși marele Dante, să rescrie “Divina Comedie”, deoarece există noi reprezentanți mult mai potriviți pentru fiecare din cele 9 cercuri ale Iadului. Nu ne mândrim cu ei și nu îi privim ca pe niște modele de urmat, dar numele lor e recunoscut de orice om, indiferent de vârstă, sex, etnie sau orice alt criteriu de diferențiere ai alege

La polul opus, se află liderii care au pus mai presus de orice dorința de a face ceea ce corect și nu au acceptat să-și compromită integritatea doar pentru a se conforma sau a câștiga simpatii. Unul dintre aceștia, e Winston Churchill, un om care și-a trăit viața manifestând o dorință ieșită din comun de a experienția cele mai grele condiții și de a înfrunta cele mai dificile obstacole, reușind să-și construiască o carieră militară, politică și literară ce va fi privită cu aceeași admirație de care are parte și sculptura “David” al lui Michelangelo.

Acest articol se bazează pe 2 cărți ce prezintă viața acestui mare lider politic: Biografia “Churchill” scrisă de Paul Johnson și autobiografia “Anii tinereții mele”, în care însuși Winston Churchill vorbește despre începuturile carierei sale.

Principalele lecții pe care consider că am putea să le aplicăm în viața noastră sunt următoarele:

1.Nu-i lăsa pe ceilalți să-ți spună la ce ar trebui să fii bun– Atunci când vine vorba de educație, putem spune că Churchill a fost privilegiat deoarece se născuse într-o familie înstărită ce îi putea asigura o educație timpurie la care alții doar visau, dar în același timp, acest lucru a însemnat pentru el o presiune uriașă din partea părinților, la care se adăuga și faptul că nu îi plăceau deloc materiile pe care era obligat să studieze. Așadar, la vremea aceea, omul ce urma ca peste zeci de ani să câștige premiul Nobel pentru literatură, era considerat nu un elev mediocru, ci unul dintre cei mai slabi, primind reproșuri constante din partea părinților. Acest lucru l-a făcut să se îndepărteze de aceștia și să devină foarte apropiat de bona s-a căruia i-a trimis bani constant chiar și la maturitate, ținând legătura cu ea până la moartea acesteia.

Revenind la subiectul educației, paradoxul acestui sistem, care din păcate se manifestă și la noi, constă în următorul fapt: la vârsta de 9 ani era capabil să citească diferite cărți ce erau mult peste nivelul vârstei sale, dar era considerat înapoiat de către toți profesorii, aceștia ignorând abilitățile sale uimitoare în ceea privește literatura. Iar acest lucru a continuat pe toată durata studiilor sale. La școala din Harrow era mereu ultimul din coadă (la propriu, pentru că așa erau aliniați în curtea școlii). Totuși, acolo a fost locul unde și-a descoperit pasiunea pentru scris, fiind fascinat de modul în care poți combina cuvintele pentru a scrie un text, ba chiar a încheiat o înțelegere cu un  coleg mai mare decât  el. Acesta îi scria traducerile din latină și tânărul Churchill îi scria toate compunerile la literatură.

2.Fii perseverent atunci când îți dorești să obții ceva– După Harrow, a urmat școala militară din Sandhurst, unde a susținut examenul de 3 ori până să fie acceptat și apoi cariera sa militară a avut doar o direcție ascendentă, participând la misiuni în Cuba, apoi în India, unde a început să fie nemulțumit de propria lui educație. Simțea că spre deosebire de alți camarazi ce studiaseră la universitate, îi lipsesc multe cunoștințe de bază și își dorea cu ardoare să și le însușească. Cum nu-și putea permite un profesor, a ales ca după instrucția de dimineață, să-și petreacă tot timpul citind și devorând cărți de istorie, filosofie sau economie cu o perseverență ieșită din comun, dintr-o dorință unică de a fi mai mult decât un ofițer de armată. Dacă ar fi să luăm o pauză și să privim prin un microscop metaforic persoana lui Churchill în acest moment al vieții sale, am putea observa că treptat începea să devină ceea ce Petterson numește un om de neoprit, adică o persoană cu condiție fizică și mentală foarte bun (era un bun jucător de polo și foarte disciplinat în armată), cu un bagaj de cunoștințe ce creștea în fiecare zi (adăugând încă un capitol formării sale mentale) și în ultimul rând abilitatea de scrie și a-și exprima ideile într-un mod ce l-ar fi făcut până și pe Cicero să fie invidios.

3.Caută aventura și disconfortul- Fiind un tânăr ofițer, Churchill a dorit să ia parte la cele mai dificile campanii. Această dorință l-a aruncat deseori în necunoscut, precum un speolog ce se afundă în cele mai întunecate peșteri lăsând puterea ucigașului lui Icar în spate, ca pe un vis urât ce îl uiți dimineața. A trecut de mai mult ori pe lângă moarte, a văzut numeroși camarazi și prieteni cum își pierd viața pe câmpul de luptă și nu în ultimul rând a fost luat prizonier, povestea evadării sale fiind parcă fiind desprinsă din acele filme de acțiune vechi pe care le vedeam seara în fața televizorului. A făcut acest lucru pentru că știa că doar așa putea fi remarcat, putea câștiga medalii și în același timp putea aduna material pe care îl trimitea ziarelor din Anglia, lucrând ca și corespondent de război. Desigur, pentru a reuși să participe la altfel de campanii, făcea un efort considerabil în a încerca să-i convingă pe comandanți să-l recruteze. De exemplu, dacă avea 3 zile de permisie, își calcula cu exactitate timpul de care avea nevoie pentru a călători cu trenul, timpul necesar întâlnirilor cu diferiți oameni cu influență ce îl puteau ajuta, asumându-și riscul de a întârzia peste zilele de permisie, ceea ce însemna o abatere foarte gravă în cadrul regimentului de război. Știm cu toții că atunci când facem doar ceea ce ușor și la locul lui, ne simțim bine, poate într-o oarecare măsură ne bucurăm de micile plăcerii ale vieții, dar pe termen lung lipsa unor provocări ne face leneși și în timp o să ajungem să privim cum toți ceilalți avansează, trecând pe lângă noi, precum un avion ce  trece  pe deasupra unei insule pustii unde se află un om naufragiat. Dacă Churchill nu ar fi trecut acele experiențe grele și nu le-ar fi căutat în mod deliberat, poate nu ar fi fost niciodată omul politic ce urma să salveze Europa. Și să nu uităm că el a trecut de multe ori pe lângă moarte, noi nu mai suntem nevoiți să facem asta. Disconfortul resimțit de noi este minim în comparație cu acele vremuri și totuși de multe ori alegem să ignorăm orice provocare și experiență nouă.

4.Depresia sau “câinele negru”– De multe ori în societatea noastră, cuvântul depresie ajunge să fie utilizat fără a înțelege cu adevărat sensul clinic al acestei tulburări. Nu orice perioadă de tristețe sau agitație din viața noastră înseamnă depresie, pur și simplu există zile mai bune și zile mai rele. Prin aceleași experiențe a trecut și Churchill de-a lungul carierei sale, numind aceste episoade “câinele negru”, pe care îl alunga prin acțiuni concrete ce rezolvau cauza problemei.

Totuși, au existat în viața acestuia o înșiruire de evenimente ce l-au dus cu siguranță în pragul depresiei. În doar doi ani, a pierdut o sumă mare de bani, cauzată de criza bursei din America, a fost nevoit să părăsească partidul conservator și în 1931, aflându-se în vizită în America a fost lovit grav de o mașină în timp ce traversa strada. În fața tuturor acestor aversiuni, a dat dovadă de putere lăuntrică imensă, având o abordare chiar stoică asupra evenimentelor: “Natura e milostivă și nu își supune fii, oameni sau animale, unor încercări mai presus de puterea lor de a îndura. Chinurile infernale sunt provocate doar de cruzimea omenească. Cât timp vă mai rămâne, trăiți-vă viața periculos și luați lucrurile așa cum vin. Nu vă temeți de nimic, totul va fi bine”. Acest fragment, e extras din articolul pe care l-a scris aflându-se încă în spital, dovedind o tărie fizică și mentală ieșită din comun, având în vedere situația în care se afla.

5.Dacă crezi cu adevărat în convingerile, în integritatea ta și nu în ultimul rând, dacă știi cine ești cu adevărat, rămâi de neclintit, în spirit și comportament– Churchill a fost îngrijorat în privința lui Hitler, încă din anul 1933, când a citi “Mein Kampf”. Aparent a fost singurul om ce a fost capabil să vadă dincolo de perdeaua de fum construită de discursurile persuasive ale liderului nazist, discursuri ce îi păcăliseră până și pe cei mai mari politicieni din Marea Britanie. Așadar, Churchill a început încă din anul 1933 o adevărată campanie de avertizare în ceea ce privește pericolul reprezentat de naziști. Totuși, în ciuda tuturor eforturilor sale, în anul 1940, când a reușit să-și îndeplinească visul de a fi prim-ministru (la vârsta de 65 de ani), majoritatea oamenilor politici îl încurajau pe acesta să încheie o înțelegere cu Hitler, dar a refuzat categoric acest lucru, deși Anglia era depășită din toate punctele de vedere de Germania. Totuși, liderul englez nu a renunțat și în acele momente în care omenirea avea cea mai mare nevoie de un conducător toate experiențele lui Churchill pe plan militar și politic, cunoștințele acestuia, dar și abilitatea sa de a scrie și transmite mesaje extrem de puternice națiunii, s-au combinat într-un mod ideal, precum culorile unui pictor priceput atunci când reușește să obțină exact nuanța de care are nevoie. A transmis mesaje radio cetățenilor în care își afirma strict poziția ofensivă în fața inamicilor, a crescut în mod considerabil producția de avioane de luptă pentru a egala șansele cu celebrele Luftwaffe, a utilizat pentru prima oară tehnologia radar în război reușind să reziste atacurilor germane, a folosit mașina de decriptat “Enigma” pentru a intercepta mesajele naziștilor, a încheiat o alianță cu America și Rusia și într-un final, a făcut posibilă câștigarea războiului. Toate astea, la o vârstă pe care mulți politicieni o petrec în vilele lor de lux, nu lucrând aproximativ 16 ore pe zi și purtând povara întregii civilizații pe umeri.

Viața lui Churchill a fost cu siguranță una plină de aventură, îndoieli, temeri și responsabilități uriașe. Totuși, toate aceste lucruri l-au transformat în liderul ce va fi admirat generații la rând, dând dovadă de un simț al dreptății și al onoarei tot mai greu de observat în ziua de azi. Uneori, când ne uităm la astfel de oameni avem tendința să le oferim o oarecare aură supranaturală, de parcă ar fi ceva special înăuntrul lor, dar dacă privim cu atenție putem observa că și în cazul de față, lecțiile oferite de el, nu au nimic magic sau ieșit din comun. Ele presupun doar răbdare, păstrarea unei spirit puternic și obiectiv în fața greutăților vieții și nu în ultimul rând, capacitatea de persevera în acțiunile noastre indiferent de obstacolele sau vocile din jur ce vor să ne conformăm majorității, precum o piesă de puzzle perfectă în jocul aglomerat al vieții.

De ce suntem nefericiți urmărind fericirea

Cu siguranță e cel mai „romantic” concept despre care se vorbește în psihologie, filosofie, biologie sau altă știință al cărei scop a fost acela de a încerca măcar să atingă puțin posibilitatea înțelegerii omului. Dacă am căuta originea acestui termen, putem observa că provine din latinescul “felix”, un cuvânt derivat dintr-o schimbare morfologică a verbului “a ferici”. “Felix” avea mai multe înțelesuri: norocos, de succes (deci aduce fericirea?), de bun augur sau roditor. Așadar, încă de la început, termenul a fost asociat cu anumite evenimente ce determinau în plan emoțional o stare de bine sau de împlinire.

Revenind la domeniul filosofiei, grecii antici vorbeau despre fericire folosind cunoscutul termen de hedonism (plăcere), urmând ca Aristotel să ofere acestui concept o structură ce cuprinde două elemente esențiale: hedonia (plăcerea menționată anterior) + eudaimonia (termen ce face referire la o trăire subiectivă a individului, senzația că viața e trăită în mod corect, un fel de “well being” filosofic).

Dacă filosofia a încercat să explice oarecum fericirea, odată ce ne întoarcem fața spre domeniul psihologiei, vom observa că spre deosebire de alte concepte, cel de fericire nu are o definiție clară și nu poate fi conceptualizat într-un mod comprehensiv, chiar dacă de-a lungul timpului mai mulți giganți ai psihologiei au încercat să facă asta. Răspunsul la această chestiune e unul destul de banal și simplu, fericirea e subiectivă. Dacă privim lumea prin ochii cognitivismului, putem observa că acest sentiment (dar și altele), se bazează pe modul în care noi interpretăm evenimentele sau oferim semnificație lucrurilor din jur.

Desigur, există evenimente ce afectează un număr mai larg al populației și care odată ce iau sfârșit evocă o stare de fericire în toți (de exemplu finalul unui război), altele aduc fericire în familie (o emoție împărtășită la un nivel mai mic), dar există și unele lucruri mărunte ce de exemplu îmi aduc fericire mie, dar nu și partenerului meu. Acest tip de fericire își are de obicei originea în pasiunile individuale și pot varia de la o simplă plimbare cu bicicleta și până la o melodie ce mie îmi creează o stare de bine. Acest efect liniștitor are de obicei o forță atât de mare încât e resimțit atât la nivel psihic dar și fiziologic.

Psihologia pozitivă

Dacă anterior am vorbit despre cognitivism, e important ca în continuare să vorbim despre o altă școală de psihologie, al cărei principal scop este acela de a se îndepărta de la problema diferitelor tulburări clinice și de a promova starea de bine, obținerea satisfacției unei vieți împlinite (eudaimonia descrisă de Aristotel) și nu în ultimul rând fericirea ca elementele  principale ce determină ca viața să merite trăită. Reprezentantul principal al psihologiei pozitive este Martin Seligman, care în 2005 alături de alți psihologi au emis ipoteza conform căreia există 5 componente ale unei vieți fericite și împlinite:

1.Emoțiile pozitive

2. Angajamentul (față de o activitate, persoană sau profesie)

3. Relațiile (cunoaștem cu toții importanța existenței unor relații sănătoase și bune cu persoanele din jur)

4. Sensul (existența unui scop în viața ce ne motivează)

5. Împlinirea ( atunci când suntem mândrii de reușitele noastre)

Toate aceste componente sunt cunoscute sub acronimul PERMA și teoretic, dacă am bifa aceste criterii am putea trăi o viață împlinită (desigur există și alți factori care intră în joc, dar și unele diferențe culturale).

Totuși, există foarte multe persoane ce au parte de toate astea, dar nu sunt fericiți, iar în opinia mea există 3 motive principale pentru acest lucru:

1. Comparația cu ceilalți – Există mai multe studii ce arată că în special oamenii ce se află între 20 și 30 de ani sunt cei mai puțini fericiți și desigur, cei mai stresați. Pe lângă motivele evidente cum ar fi ieșirea pe piața muncii și relațiile, acum oamenii vor să demonstreze cel mai tare de ce sunt capabili și din acest motiv ajung să se compare cu alții din domeniul lor de expertiză. Există două tendințe: de a ne compara cu cei mai buni din acel domeniu sau de a ne compara cu cei care mai tineri decât noi sau de aceeași vârstă ce au reușit să facă mai multe.

Prima tendința poate fi combătută destul de ușor prin conștientizarea faptului că majoritatea celor care sunt considerați a fi cei mai buni într-un domeniu au de obicei o vârstă mult mai înaintată decât noi. Așadar, matematic e clar că nu putem să ne comparăm cu cineva care are 20 de ani experiență în fața noastră, îl putem admira și învăța de la acel om, dar dacă e vorba de comparație, de ce nu încercăm să vedem cum era el la vârsta noastră? Am făcut acest exercițiu și deseori am constat că multe persoane pe care le admir, la vârsta mea de exemplu, poate de abia începeau studiile sau încă nici nu știau că o să fie psihologi.

A doua tendință este mult mai greu de combătut, pentru că nu putem să nu ne punem întrebarea: “de ce el a reușit și eu nu”? Totuși, ar trebui să înțelegem că fiecare om are ritmul lui și la finalul zilei chiar dacă cineva de vârsta noastră are o cariera sau o relație mai bună, faptul că suntem demoralizați de acest lucru nu ne va ajuta să avansăm. Știu că o să sune extrem de clișeic, dar după cum spunea și Peterson, ar trebui să ne comparăm cu cine eram noi ieri și să depășim acel om. Pe lângă asta, competitivitatea poate fi și un lucru bun, atât timp cât nu e dusă spre o limită extremă.

2.Punem fericirea pe un piedestal mult prea înalt – Ar fi o ipocrizie să spunem că nu ne dorim să fim fericiți, e una dintre nevoile noastre fundamentale, dar problema apare atunci când ne dorim doar asta. Adică atunci când nu putem suporta disconfortul, sarcinile mai grele sau evenimentele neașteptate ce ne scot din “colivia noastră a fericirii”. Totuși, există multe studii ce arată că puțină anxietate sau o mică doză de “stres bun” (numit eustress) sunt benefice performanței noastre în toate domeniile. Explicația e destul de simplă, aceste trăiri ne determină să depunem mai mult efort în toate activitățile noastre. Teama de un examen sau de o prezentare mereu ne-a ajutat să luăm cele mai bune note, în schimb atunci când privim cu superficialitate un anumit subiect și preferăm să ne mințim singuri că suntem pregătiți doar pentru a ne păstra doză de fericire, rezultatele sunt într-un final nefavorabile. Dacă ar fi să privim și la literatură, am fi avut creațiile pe care acum le citim acum cu atât patos, dacă autorii ar fi trecut doar prin evenimente fericite sau ar fi existat atât de mulți sportivi pe care îi admirăm dacă nu ar fi trecut prin greutăți sau disconfort? Răspunsul e evident nu, tocmai de aceea consider că ar trebui să lăsăm uneori fericirea deoparte și să îmbrățișăm disconfortul făcând din el doar  un bun tovarăș de drum, nu un prieten.

3.Ne setăm standarde greșite ale fericirii – Deși modelul PERMA, e o modalitate eficienta de a ne evalua viața, există uneori anumite standarde nerealiste ce în general sunt promovate de societate în ceea ce privește fericirea. Poate pentru unii, o relație nu înseamnă și fericire, dar atunci când vezi peste tot cupluri și relații, simți că ai nevoie să îți găsești un partener doar pentru a nu fi privit ca un outsider, chiar dacă nu faci decât să îți aduci nefericire atât ție cât și persoanei respective. Același lucru se aplică și în cazul banilor, uneori scopurile tale pot fi mult mai profunde decât construirea unei vile sau cumpărarea ultimului model de mașina, poate vrei să-ți dedici viața studiului unui anumit domeniu, cercetării, cunoașterii pentru că asta îți aduce ție fericire. Pentru tine acel sens din modelul lui Seligman primează în fața oricăror altor componente, dar din nou, vezi fericirea ca fiind promovată prin case luxoase, călătorii scumpe sau haine de designer, deși de multe ori acei oameni simt de fapt plăcere, nu o fericire sustenabilă pe termen lung, care la tine se manifestă prin luarea unui rucsac în spate și exploatarea pădurilor din împrejurimi. E destul de greu să “ne acceptăm fericirea” și asta din cauza faptului că nu putem trăi izolați de alții, așadar deseori facem ce fac și ei pentru a ne integra, dar pe termen lung, nu facem decât să urmărim fericirea lor, nu a noastră.

   Fericirea e un concept atât de greu de definit și înțeles, încât ceea ce am scris eu aici e posibil să surprindă profunzimea acestui subiect doar la un nivel superficial, precum acul unui vinil atinge un disc de gramofon. Tot ceea ce știm cu adevărat și e universal valabil pentru orice lucru, e faptul că depunerea unui efort mult prea mare în urmărirea unui scop care deseori e definit de standardele societății va avea efectul paradoxal de a ne intensifica acele lipsuri. Tocmai de aceea nu ar trebui să ne facem un scop din a atinge fericirea, ci mai degrabă ar trebui să facem lucruri congruente cu nevoile și valorile noastre, lăsând fericirea să fie o consecință a acestora.

Bibliografie:

Thomas, M. L., Kaufmann, C. N., Palmer, B. W., Depp, C. A., Martin, A. S., Glorioso, D. K., … & Jeste, D. V. (2016). Paradoxical trend for improvement in mental health with aging: a community-based study of 1,546 adults aged 21-100 years. The Journal of clinical psychiatry, 77(8), 0-0.

Dhabhar, F. S. (2014). Effects of stress on immune function: the good, the bad, and the beautiful. Immunologic research, 58(2), 193-210.

Veenhoven, R. (1991). Is happiness relative?. Social indicators research, 24(1), 1-34.

Ce ar trebui să știi înainte de a te înscrie la facultatea de psihologie

 Acum aproximativ un an, după o perioadă în care pandemia aproape a reușit să-mi amâne lucrarea de disertație cu câteva luni, susțineam ultima prezentare ca student la masterat și într-o oarecare măsură, îmi luam (cel puțin temporar) la revedere de la mediul universitar. De-a lungul timpului, mai multe persoane m-au întrebat ce se studiază la facultate și dacă totul e atât de interesant pe cât sună, atunci când vine vorba de acest domeniu. Tocmai din acest motiv, m-am decis să scriu articolul prezent în care să vorbesc, din perspectivă personală, despre anumite aspecte și mituri legate de domeniul psihologiei.

Înainte de a continua însă, vreau să menționez faptul că acest articol nu are legătură cu universitatea în care am studiat (pentru că fiecare facultate are o programă de studiu diferită), ci doar o să prezint anumite motive ce consider că sunt importante înainte de urma o carieră  în acest domeniu.

1.Dacă îți plac cărțile de dezvoltare personală sau psihologie, nu înseamnă că o să îți placă și ceea ce se studiază la facultate.

Foarte multă lume pornește de la premisa că acele informații ce se găsesc în majoritatea cărților de pe rafturile librăriilor vor fi aprofundate și studiate mult mai detaliat odată ce ajung studenți. Poate unele vor fi, pentru că există multe cărți ce au o abordare riguroasă și corectă a temelor studiate, dar în principal, la facultate se va vorbi despre acest domeniu ca știință, nu informații de simț comun care fac vânzări de milioane în buzunarele autorilor. Pentru început vei afla cât de importante sunt studiile și statistica, apoi vei afla că multe concepte ce au o popularitate ieșită din comun în media sau online, de fapt nu au nici o validitate dovedită din punct de vedere științific sau sunt înțelese și promovate în mod greșit. Pentru unii magia aici se încheie, pentru că de multe ori suntem pasionați de ambalajul frumos al unui subiect, dar odată ce îl studiem atent, realizăm că nu e nimic atât de minunat în a citi articole pline de date, citări și informații ce te trimit spre alt articol și așa mai departe. Desigur, în timp vei realiza importanța acestora și va deveni un obicei comun și chiar o plăcere în a mai citi dimineața la cafea câte un articol, dar pentru mulți,  aspectele menționate anterior  duc la dărâmarea așteptărilor inițiale.

2. Nu o să înveți să citești oamenii sau mințiile acestora

Ideea asta a stârnit deja foarte mult amuzament pe internet și nici nu știu dacă mai are nevoie de o atenționare, dar totuși, este unul dintre cele mai răspândite mituri. Niciun psiholog, fie că era Freud sau William James, nu putea să se uite la un om și să știe ce gândește acesta. Din contră, e nevoie de timp pentru a cunoaște o persoană  și a stabili cu o relație cu ea, doar după urmând să poți lucra în cadrul unei ședințe de psihoterapie, de exemplu. Desigur, contează foarte mult comunicarea non-verbală, felul în care o persoană se prezintă în fața ta, îmbrăcămintea, vocabularul și vei învăța despre acestea, dar ele ar trebui să îți ofere anumite repere referitoare la cel din fața ta, nu să te determine să îți formezi o anumită părere bazată pe aparențe (ceea ce în psihologie se numește “bias de ancorare”).

3. O să citești mult, pe lângă cursurile predate

Bănuiesc că acest principiu se aplică pentru orice domeniu, dar trebui să ți cont de faptul că de obicei cursurile o să-ți ofere doar principiile de bază referitoare la un anumit subiect. Va trebui să citești mult mai mult dacă vrei să înțelegi cu adevărat conceptul sau teoria respectivă, fără să mai vorbim despre faptul că cercetări se fac constant în domeniu și ar trebui să fii la curent cu ele, mai ales când o să profesezi ca psiholog.

4. Nu merge la facultate în speranța că o să-ți poți rezolva singur problemele – Deși nu am cunoscut pe cineva care să evoce aceste motive când eram student, am tot auzit vorbindu-se despre faptul că mulți aleg să urmeze cursurile acestei facultăți pentru că știu că au anumite probleme și consideră că așa le vor rezolva. În opinia mea și bazându-mă pe ceea ce ni s-a spus  încă din primul an de facultate, studiind poți înțelege mult mai bine ce înseamnă de fapt anxietatea sau depresia (de exemplu) și de asemenea poți învăța unele principii sau tehnici de schimbare a comportamentului dacă vrei să-ți construiești anumite obiceiuri mult mai productive. Totuși, atunci când e vorba de starea ta de bine sau de anumite tulburări, chiar și un psiholog are nevoie de un psiholog, asta datorită faptului că nu vom putea să avem vreodată o expertiză obiectivă și sinceră atunci când vine vorba de noi. Creierul nostru va găsi mereu o metodă să justifice anumite acțiuni și chiar să se mintă singur. Din acest motiv, avem nevoie de o părere profesionistă care să ne privească acțiunile și trăirile din exterior atunci când vine de noi și de metodele prin care am putea fi mai bine.

5. E un domeniu fascinant de care nu te vei plictisi vreodată– Poate eu  nu sunt capabil să fiu obiectiv, dar consider că tot ceea ce vedem în jur are o semnificație, fiecare gest, fiecare decizie, fiecare gând, cuvintele pe care le folosim, totul e legat de un proces psihologic și de fiecare dată când descopăr o explicație pentru cele prezentate mai sus, simt două emoții: satisfacție și curiozitate. Prima emoție, pentru că reușesc să găsesc o explicație pentru ceea ce am făcut, deși părea o acțiune sau un gest complet întâmplător și curiozitate pentru că îmi doresc să aflu mai mult și odată ce fac asta, mă lovesc de un alt concept pe care vreau să-l studiez, apoi altul, iar această înșiruire de acțiuni, formează un lanț al curiozității ce pare că se duce spre infinit, chiar și după un an de la terminarea facultății.

Așadar, în acest articol am prezentat opinia mea în privința studierii psihologiei, iar ca încheiere vreau doar să spun că poate aceleași lucruri se aplică și în cazul altor domenii. Tocmai de aceea, ca sfat personal, dacă există ceva ce te poate face să studiezi ore întregi fără să observi trecerea timpului, fără să te simți obosit sau obligat să faci acel lucru, cel mai probabil trăiești ceea ce psihologul Mihaly Csikszentmihalyi numește “stare de flux”, iar dacă ai norocul să experimentezi asta, indiferent de ce-ar spune oricine, acela e domeniul pe care ar trebui să-l urmezi.

De ce ar trebui să citești „Măiestrie” de Robert Greene

  Robert Greene este cu siguranță unul dintre autorii mei preferați. Acest lucru se datorează faptului că a reușit să se îndepărteze de clișeele clasice ale pseudoștiinței și să pornească de la poveștile unor personalități marcante ale istoriei, pentru a construi cărți de strategie cu adevărat utile. De exemplu, prima s-a carte publicată:“Cele 48 de legi ale puterii”, a fost interzisă în unele închisori, deoarece condamnații se foloseau de ea pentru a câștiga influență în mediul penitenciar. De asemenea, foarte mulți politicieni și directori de mari companii citesc cu rigoare cărțile scrise de Greene, uneori acesta oferindu-le chiar și ședințe e consultanță în anumite chestiuni legate de strategie și luare a deciziilor. Ce îl face pe Robert Greene să fie diferit, e faptul că se documentează foarte mult înainte să scrie o carte. De exemplu pentru “Legiile naturii umane”, încă o carte de succes a acestuia, a spus că a citit în jur de 300 de cărți, s-a documentat, a luat notițe și pentru fiecare principiu sau teorie pe care o promovează, evocă o poveste fascinantă a unui personaj, care să facă mai clară aceea idee și cum o putem pune în practică.

Desigur, datorită atitudinii sale de a privi orice acțiune cu oarecare îndoială, este criticat de mulți, dar în opinia mea, este printre puținii autori de acest gen ce are curajul să privească în ochi realitatea așa cum este ea de fapt, cu bune și rele.

În continuare, o să prezint pe scurt principalele idei ce mi-au atras mie atenția:

1.Ai răbdare!-Încă din primul capitol Greene spune povestea unui dintre cei mai mari savanți care au trăit vreodată pe Pământ și anume Charles Darwin. În ciuda faptului că acum este considerat un geniu și un om ce cu siguranță a schimbat cursul istoriei, dacă ne uităm cu atenție la scrierile lui, mereu a ținut să sublinieze faptul că nu are nimic special. Din contră, în copilărie a fost considerat ca fiind sub standardul de inteligență de atunci. Totuși, Darwin avea o curiozitate și o pasiune ieșită din comun în a colecționa diverse specii de animale și plante, mereu acesta a fost lucrul care îl ducea în aceea stare de flux în care totul se estompează și ajungi într-o lume creată de tine, doar tu și pasiunea ta.

Mulți am crede că de aceea a ajuns un să elaboreze teoria evoluționistă, a pornit de mic copil pe acest drum și de atunci a făcut doar cercetare, dar viața e mult mai complicată și plină de obstacole decât ne așteptăm fiecare dintre noi. Tocmai de aceea, din cauza presiunii tatălui său, care era era medic, Darwin a fost înscris la o universitate de medicină unde, din nou a fost doar un student mediocru, nefiind interesat de domeniul medicinei. Totuși, unul dintre profesorii săi  l-a anunțat că urmează să plece cu un vas într-o expediție în jurul lumii și că are nevoie de un pasionat de biologie în echipaj. În ciuda protestelor familiei, Darwin a acceptat propunerea și a plecat în călătoria ce avea să schimbe fundamental cursul vieții sale dar și cursul istoriei. Având ocazia să vadă atâtea locuri noi și neexplorate, a cules și analizat mii de specimene, în mintea lui începând să se contureze o anumită teorie legată de evoluția acestora. Întors în Anglia a sperat că poate cerceta și prezenta descoperirile lui în fața lumii, asta până când viața i-a pus din nou o piedică și aflat că mai întâi trebuie să se acrediteze ca biolog, această acreditare a însemnat încă 8 ani de studiu. Așadar, doar din povestea lui Greene putem aduna 13 ani în care Darwin și-a urmărit pasiunea fără încetare, în ciuda obstacolelor, îndoielilor și muncii asude pe care a fost nevoit să o facă. Totuși, toate astea au dus la construirea unui nume istoric ce nu va putea fi vreodată șters sau uitat.

Fiecare dintre noi are o pasiune, un subiect despre care poate citi sau vorbi ore în șir și parcă nimic nu mai contează în aceea clipă. Unii au norocul de a-și trăi pasiunea mai devreme, iar alții mult mai târziu. Răbdarea e o virtute ce ne pune la încercare mai mult și mult în fiecare zi, dar la fel cum a făcut și Darwin, cred cu tărie în faptul că dacă muncești zilnic câte puțin pentru pasiunea ta, chiar dacă vor trece 10, 20 de ani, la un moment dat acest lucru va da roade și nu fi nimic în zadar.

2.Practica rezistenței-prin acest concept, autorul face referire la importanța cultivării unei capacități de a nu fi îngăduitori cu noi înșine. Cum am mai spus și alte articole, cât timp nu se trece într-o limita extremă, autocritica este un lucru bun, deoarece dacă tu ești în primul rând cel mai mare critic al tău, e posibil să fi și singurul. Ce însemna asta? Înseamnă că vei observa primul orice greșeală și o vei corecta, înseamnă că îți vei seta standarde înalte de performanță și un program sau o rutină ce te ajuta să te concentrezi și să fi cea mai bună versiune a ta. Iar atunci când vei ieși public cu proiectul sau ideile tale, nimeni nu te va mai putea critica pentru că tot procesul a trecut deja prin filtrele tale de performanță, care ar fi ideal să fie cât mai dure.

3.Importanța unui mentor-Jung a învățat de la Freud, Churchill l-a admirat pe Napoleon, Socrate a fost mentorat de Platon, apoi i-a fost mentor lui Aristotel, care l-a rândul său i-a fost mentor lui Alexandru Cel Mare și lista poate continua pagini întregi. Tocmai din acest motiv, autorul insistă foarte mult în această carte pe importanța unei persoane care să ne ghideze în ceea ce privește pasiunea noastră. Când vine vorba de moralitate, decență și valori sociale sănătoase, dacă suntem norocoși, avem ocazia să le învățăm de la părinți, dar în ceea ce privește profesia, la început e important să găsim o persoană ce se aliniază cu dorințele și cunoștințele noastre și care ne poate învăța cum să fim cât mai buni în domeniul ales. Greene prezintă mai mult strategii de alegere a mentorului, care în opinia mea sunt foarte utile și practice, iar importanța unei astfel de persoane este incontestabilă. Totuși, mai ales în vremurile noastre, oamenii nu mai sunt la fel de deschiși în a-i învăța pe alții sau deseori nu găsim persoane care să ne inspire în acest fel. Tocmai din acest motiv am dat exemplul de la început cu Churchill și Napoleon. Chiar dacă nu e ideal, putem găsi mentori și în cărțile, autorii și marile personalități ale istoriei pe care la admirăm. Dacă le citim poveștile de viață, le studiem teoriile și încercăm să învățăm din ele, putem avea mentori persoane ce de mult timp nu mai sunt printre noi dar care și-au scris numele definitiv în istorie.

4.Învăță să citești oamenii, pentru că vei fi nevoit să o faci-Nu vorbim aici despre „The Mentalist” sau „Lie to me”, ci despre importanța faptului că în orice structură am ajunge să lucrăm, mereu vor exista anumite jocuri de putere, prietenii și invidie. Tocmai din acest motiv, ar trebui ca la început să fim observatori atenți al mediului și interacțiunilor, încercând să ne dăm seama cine conduce și cine este liderul informal, cine este cel mai lingușitor dintre cei prezenți și ce persoane manifestă de obicei invidie față de reușitele celorlalți colegi. Cea mai simplă metodă de a face asta, pe lângă observație, e să-i ascultăm atent pe cei din jur și să surprindem orice indiciu în vocabularul lor (de exemplu cât de mult le place să vorbească despre propria persoană, dacă le spune pe nume colegilor sau folosește numite peiorative la adresa acestora etc.). În carte sunt prezentate mai multe astfel de comportamente și autorul ne sfătuiește în privința celor pe care le putem folosi în favoarea noastră și cum să facem asta, dar și trage un semnal de alarmă în privința celor de care ar trebui să ne ferim cu orice preț.

Dacă vrei să înveți mai multe despre cum ar trebui să abordezi dorința de a fi cât mai performant în domeniul tău, această carte nu îți va arată o cale sau o rețetă perfectă în acest sens. Totuși, prin prezentarea unor povești numeroase (ce dovedesc geniul și munca lui Robert Greene) îți va oferi anumite strategii cu adevărat folositoare, pe care dacă le implementezi, te vor ajuta să navighezi dincolo de simpla pasiune pentru un anumit domeniu.

cum ne putem folosi de emoțiile negative

În cursa noastră după scopul și câștigul următor, deseori ne pierdem busola morală sau claritatea asupra a ceea ce e bine și e rău. Desigur, acum putem începe o discuție nesfârșită în ceea ce privește aceste concepte, o discuție ce nu va duce niciodată la un consens.

De la Adam și Eva, ne lăsăm ghidați aceste două principii cu o încărcătură spirituală și morală uriașă. Dacă am fi rugați să le definim, cu siguranță am face asta prin prisma propriilor noastre valori și experiențe, neexistând o definiție clară și bine întipărită ale acestor doi termeni în manualele explicative. După cum spunea și Alexandr Soljenitin:”Linia care separă binele și răul intersectează inima fiecărui om. Și cine va distruge o bucățică din inima sa?”, adică fiecare avem câte puțin din ambele în noi. Am știut asta dintotdeauna, de asta există yin și yang, de asta există un înger și un drăcușor pe umeri și nu în ultimul rând, ăsta e motivul pentru care uneori suntem confuzi în ceea ce privește deciziile, comportamentul și moralitatea noastră.

Doar oamenii ignoranți sau narcisiști ar putea să se declare ca fiind buni, iar pe de altă parte, doar oamenii cu un simț al valorizării foarte scăzut ar putea spune că sunt în întregime răi. Totul e o problemă de perspectivă, de exemplu acțiunea persoanei A  poate fi interpretată de către persoana B ca fiind bună și de persoana C ca fiind rea. Această interpretare se datorează faptului că evaluăm acțiunile în funcție de nevoile și valorile noastre suverane în acel moment al existenței noastre.

Totuși, de cel mai multe ori ținem cu tărie la convingerea noastră naivă ce ne spune că noi suntem buni și nu am putea face vreodată rău. Oricât am încerca să ne mințim pe noi înșine, fiecare dintre noi are și o parte rea și ar trebui să acceptăm asta. Pentru că faptele bune și funcționarea noastră optimă ca și agenți sociali încep doar atunci când știm că suntem capabili să facem rău, dar alegem să nu reacționăm în acest mod. Ce înseamnă această acceptare? Înseamnă să fim în regulă cu faptul că multe dintre acțiunile noastre, au o oarecare valență de egoism. Știu, acum o să spunem că nu suntem egoiști, dar dacă aș spune că egoismul, cu anumite limite e un sentiment bun sau mai bine spus normal? Evoluția demonstrează acest lucru, deoarece principala preocupare a omului a fost el însuși,  supraviețuirea lui și după aceea a celorlalți. Desigur, în ziua de azi nu mai vorbim despre supraviețuire (uneori, da) ci despre faptul că e bine să fim puțin egoiști în ceea ce ne privește pe noi, altfel putem ajunge în cealaltă extremă, aceea  de a fi mereu la dispoziția altora, oamenii profitând de acest lucru. Probabil cel mai mare act de “egoism bun” în acest secol e să putem spune “Nu” cererilor de care suntem loviți din toate părțile. Asta nu înseamnă să nu ajutăm o persoană la nevoie sau să ne izolăm de toți prin refuzul de a face anumite lucruri, ci înseamnă să ne apreciem mai mult pe noi înșine și să nu cedăm presiunii sociale de a fi mereu la dispoziția altora, dar de a nu fi niciodată la dispoziția noastră. Până la urmă, felul în care un om va răspunde la refuzul tău (desigur, dacă e justificat și nu are nevoie de un ajutor urgent), va spune multe și despre el, pentru că mereu cineva cu principii bune și sigur pe el îl va privi cu respect pe care  care are curajul să spună NU uneori, ieșind din turmă și exprimându-și autonomia. Pe când persoanele nesigure pe ele și capacitățile lor, de cele mai multe ori vor privi un refuz ca pe o trădare și vor catastrofa tot evenimentul (sigur nu vrei acest gen de oameni lângă tine).

Poate că nu există bine și rău dar cu siguranță există emoții bune și rele

Dacă atunci când vine vorba de moralitate este greu să stabilim linia de demarcație dintre cele două concepte, când e vorba de emoții, cu siguranță, am simțit pe propria piele efectul benefic sau distructiv ale acestora, atât în plan moral dar și psihologic și fiziologic.

De exemplu, dacă vorbim despre furie, e bine cunoscut faptul că deseori luăm cele mai pripite decizii când suntem conduși de acest sentiment. Atunci când Amigdala preia controlul, deseori pierdem simțul rațiunii și facem lucruri pe care ajungem să le regretăm mai târziu.

În același timp, până la un punct, furia ne poate face și să fim mai performanți. Dacă e canalizată în modul corect ne împinge corpul și motivația spre performanțe mai bune și chiar spre succes. Totuși, fiind creaturi atât de emoționale, de cele mai multe ori acest lucru nu se întâmplă sau se întâmplă pentru puțin timp, urmând ca apoi gândirea să fie din nou încețoșată de aceste trăiri.

   Un alt exemplu de emoție negativă e invidia, un sentiment ce se datorează în primul rând faptului că avem tendința de ne compara cu alții, dorindu-ne ceea ce au și ei. Acest lucru poate duce la o mulțime de acțiuni compensatorii din dorința de demonstra că suntem mai buni sau că avem mai mult decât celălalt, ceea ce poate declanșa un alt set de probleme cum ar fi burnout-ul, anxietatea sau chiar depresia, care la rândul lor pot declanșa anumite probleme de ordin fiziologic, punându-ne în pericol sănătatea din dorința infantilă de a avea mai mult decât celălalt.

   A treia emoție de care vreau să vorbesc e mândria. Considerat unul dintre cele mai mari păcate în plan teologic, mândria are și ea rolul ei benefic, până atinge un anumit prag ce duce spre aroganță sau narcisism.

Pentru început ar trebui să diferențiem între 2 tipuri de mândrie: mândrie autentică și hubris.

Mândria autentică a fost asociată cu încrederea în sine și o performanță mai crescută a persoanelor în domeniul lor de competență, iar hubrisul cu aroganță și superioritatea fără măsură (în mitologia greacă acest termen fiind folosit pentru a-i descrie pe cei care se credeau superiori chiar și zeilor, de exemplu Icar)

Așadar, la fel ca în cazul furiei, mândria față de reușitele noastre, poate duce la o creștere a stimei de sine și poate fi un factor motivator esențial în a obține performanțe bune pe viitor. Știm fiecare dintre noi cât de mult contează să avem încredere în noi atunci când urmărim un anumit scop și cât de multe contează să ne cunoaștem abilitățile proprii.

 Totuși, în combinație cu puțin narcisism e foarte posibil să ajungem în extremă cealaltă și să devenim mult prea încrezători în noi, să avem impresia greșită că nu mai putem greși vreodată și că nimeni nu e la fel de bun ca noi. Acest lucru poate duce la greșeli în plan profesional pentru că în aroganța noastră, încercăm să facem mai mult decât putem de fapt și ajungem, precum Icar să ne apropiem prea mult de soare fără să fim pregătiți. Iar în plan personal, relațiile cu ceilalți sunt în mod direct afectate din cauza atitudinii de superioritate pe care o afișăm, crezându-ne mai buni, mai deștepți și mai frumoși decât toți ceilalți, într-un final rămânând singuri, doar cu umbra noastră, față de care bineînțeles suntem superiori.

Așadar, nu o să putem știi vreodată ce e bine și ce rău cu adevărat, dar cu siguranță putem accepta faptul că există multe emoții negative ce împing uneori spre acțiuni considerate a fi imorale din punct de vedere social. Tocmai din acest motiv, ar trebui să le acceptăm și să încercăm să ne folosim de ele pentru a ne ajuta pe noi și poate și pe ceilalți, dar să nu uităm că  trebuie să avem în permanență controlul asupra acestora. Pentru că, dacă le scăpăm din mână și “preiau maneta de control”, ne pot afecta iremediabil în plan psihologic, sufletesc, fiziologic dar și social.

Metode de a schimba vechile obiceiuri sau de a construi altele noi

Fundamentul psihologiei constă în faptul că toate conceptele și teoriile exemplificate în cărți, articole sau studii au un impact (mai mic sau mai mare), asupra vieții și comportamentului nostru. Tocmai din acest motiv, unul dintre cele mai de interes subiecte este cel al obiceiurilor, acele rutine comportamentale pe care le facem de multe ori la foc automat și care odată ce sunt adânc înrădăcinate în structurile noastre sinaptice devin foarte greu de modificat. Există mai multe moduri în care putem schimba un obicei nociv și tot atâtea lucrări de specialitate unde puteți afla mai multe despre ele, dar eu vreau să mă rezum la 3 metode ușoare pe care le folosesc în mod uzual.

Schimbarea unor obiceiuri înseamnă de fapt schimbarea anumitor comportamente

Și dacă vorbim despre comportament, nu putem să nu aducem în discuție teoria behavioristă. Pe scurt, reprezentații behaviorismului spuneau că fiecare comportament sau obicei uman, este rezultatul unor experiențe și condiționări trecute. Așadar, prin modalitatea și procedurile adecvate, orice om poate învăța sau schimba un anumit comportament.

În acest sens există două teorii fundamentale pe care e necesar să le amintim:

1.Teoria condiționării clasice.

Am auzit cu toții de celebrul experiment a lui Pavlov, în care el a observat că de fiecare dată când îi aducea mâncare  unui câine acesta saliva. Apoi, a observat că nu doar aducerea mâncării îl determina pe animal să saliveze, ci și prezența sau anticiparea acelui moment. Atunci Pavlov a utilizat sunetul unui clopot pentru a anunța faptul că animalul urmează să fie hrănit, formând o asociere între sunet și mâncare. Acest lucru a determinat ca simplul zgomot al clopotului să producă aceeași activitate a glandelor salivare pe care o producea și oferirea proriu-zisă a mâncării.

2.Teoria condiționării operante

Propusă de psihologul B. F. Skinner, teoria pornește de le principiul conform căruia învățăm anumite comportamente pe baza recompenselor (întăriri) și pedepselor pe care le primim pentru efectuarea acestora.

Conform lui Skinner, există mai multe modalități de a crește sau scădea apariția unui comportament, iar acestea sunt:

1.Întărirea pozitivă- de exemplu, atunci când eram copii și primeam ceva dulce sau o jucărie nouă atunci când luăm o notă bună.

2.Întărirea negativă- când ni se lua o jucărie, ce urma să o primim înapoi doar după ce ne făceam temele.

3.Pedeapsa pozitivă- constă în adăugarea unui element neplăcut ca răspuns la un anumit comportament, ca de exemplu o amendă de viteză.

4.Pedeapsa negativă- destul de intuitiv, se referă la retragerea anumitor drepturi sau beneficii ca urmare a unui comportament. De exemplu atunci când nu eram lăsați la joacă pentru că nu ne-am făcut temele.

Deci cum schimbăm anumite obiceiuri?

1.Acționăm asupra mediului în care trăim.

După cum spuneam, am să prezint modalități cât mai simple și aceasta e una dintre ele. Pur și simplu trebuie să ne structurăm camera, biroul, casa într-o manieră care să faciliteze construirea unor obiceiuri noi și sănătoase. Cunoaștem cu toții povestea lui „Prâslea cel Voinic” și felul în care a reușit să rămână treaz punând două țepușe de care să se lovească atunci când era pe cale să adoarmă. Ceva similar putem face și noi. De exemplu, dacă vrei să-ți construiești un obicei în a citi în fiecare dimineața câte 20 de pagini, seara, înainte de culcare pune aceea carte pe birou, astfel încât dimineața când te așezi pe scaun, deschiderea cărții să fie primul lucru pe care îl faci.

 De asemenea, dacă vrei să te trezești mai devreme dimineața sau dacă ai tendința (ca mulți dintre noi) să te uiți pe rețelele sociale după ce ai oprit alarma, înainte de culcare pune telefonul să se încarce undeva la distanță de pat. Acest lucru te va ajuta cu siguranță să te trezești pentru  că vei fi obligat să te ridici ca să oprești alarma și din moment ce asociem statul în pat dimineața cu “răscolirea” rețelelor sociale, poate acest lucru  te va face și să renunți la obiceiul de sta cu capul pe pernă uitându-te la ultimele postări de pe Instagram.

2.Principiul lui Premak

 Constă în condiționarea unei activități pe care o facem frecvent de executarea unei activități pe care o facem mult mai rar sau pe care o evităm foarte des. Aici putem folosi foarte multe exemple și sunt sigur că avem cu toții unele activități pe care le evităm și amânăm constant, cum ar fi să facem curat și altele care ne fac plăcere (să ne uităm la un serial). Ei bine, pornind de la acest principiu ar trebui să condiționăm activitatea din urmă (dezirabilă) de realizarea celei dintâi (indezirabilă), adică să nu ne uităm la serial până când nu facem mai întâi curat în casă.

3.“Să ne plănuim obstacole împotriva defectelor pe care ni le știm”

Citatul aparține filosofului Seneca și îl putem pune în aplicare printr-o analiză atentă a obiceiurilor noastre dezadaptative. De exemplu, majoritatea oamenilor folosesc fumatul pe că un mecanism de coping (adică de face față unei situații) atunci când sunt furioși, susținând că fumatul unei țigări în acel moment îi va liniști. Dacă ar fi să ne inspirăm de la Seneca, ar trebui să “smulgem răul de la rădăcină” și să ne preocupăm de combaterea defectului ce ne face să ne enervăm mult prea repede în anumite situații. Odată ce punem un obstacol în cale impulsivității noastre și a comportamentului uneori coleric, o să tratăm situațiile din viața mult mai calm și prin urmare nu o să am avem nevoie de ajutorul țigărilor pentru a ne calma în acel moment.

  Așa cum am spus și la început, există metode mult mai complexe și poate pentru mulți dintre noi mult mai utile atunci când vine vorba de schimbarea obiceiurilor. Eu am ales să prezint pe scurt, tehnicile pe care le folosesc în mod uzual și care deși par extrem de simple sau chiar banale, au avut un impact semnificativ asupra modului în care îmi realizez activitățile zilnice și care m-au ajutat să constituiesc treptat noi obiceiuri mult mai sănătoase. Până la urmă, dacă nu ne preocupăm de acțiunile mici ce deseori sunt ignorate, acestea se vor aduna și treptat, precum apa ce erodează pietrele, vor produce modificări uneori iremediabile atât asupra comportamentului cât și asupra personalității noastre.

Bibiliogafie:

1.Miclea, M. (2002). Autocontrolul. O perspectivă comportamental-cognitivă. Romanian Journal of Cognitive and Behavioural Psychotherapies, 1, 41-56.

2.Miltenberger, R. (2003). Behavior modification: Principles and procedures. Wadsworth Publishing.

De ce ar trebui să citești „Micul Prinț”

În fuga noastră după o presupusă  autonomie și libertate, pe care o idelizam atunci când eram copii, am făcut tot posibilul să creștem gândindu-ne doar la ziua de mâine și la visele pe care urma să le materializăm ca adulți. Ce nu știam majoritatea dintre noi, era faptul că  trăiam cea mai frumoasă perioadă a noastră. Lumea era mai bună (cel puțin lumea noastră) , timpul nu ne presa, doar atunci când era vorba de joacă, iar lucrurile din jur se lăsau descoperite cu un entuziasm ce pe parcursul anilor urma să își piardă încet din intensitate. 

Asta e și tema centrală din “Micul Prinț”, felul în care maturitatea ajunge treptat să ne îngrădească  micile bucurii simple ale vieții, dar și felul în care analizăm situațiile cotidiene ce ne afectează în mod direct. Când am citit cartea, nu am avut nicio așteptare, auzisem de ea, dar am ales-o doar ca pe o lectură ușoară într-o seară, surpriza venind ulterior prin descoperirea unei povești în care mulți ne regăsim la un nivel simbolic,  dar și unor lecții pe care poate de ceva timp le-am uitat mulți dintre noi. 

  1. Odată cu maturitatea devenim mult mai superficiali 

Autorul schițează acest defect prin următorul citat: “Oamenilor mari le plac numerele. Cînd le vorbiţi de un nou prieten, nu vă întreabă niciodată ceea ce este cu adevărat important. Nu vă întreabă niciodată: “Cum sună vocea lui? Ce jocuri îi plac? Colecţionează fluturi?” Ei vă întreabă: “Câți ani are? Câți fraţi are? Cât cântărește? Cât câștigă tatăl său?” Numai atunci ei

vor crede că l-au cunoscut. Dacă le spuneţi oamenilor mari: “Am văzut o casă frumoasă din cărămidă roşie, cu muşcate la ferestre şi cu porumbei pe acoperiş…”, ei nu vor reuşi să îşi imagineze acea casă. Trebuie să le spui: “Am văzut o casă de o sută de mii de franci”. Atunci vor sări în sus: “Ce drăguţă!”

Tot mai des vedem lumea purtând lentilele superficialității, nu ne interesează “cine este omul” ci mai degrabă “cum este”, tocmai din acest motiv fiind tot mai greu să construim relații stabile și cu o  semnificație profundă pentru noi. Robert Greene spunea că cea mai bună modalitate de a ne face prieteni și de a câștiga simpatia celor din jur este prin a ne interesa cu adevărat ceea ce spune persoana respectivă și asculta atent, fără a ne gândi între timp la ce urmează să spunem noi. Atât de simplu, dar tot mai rar. 

2.Așteptări și cereri realiste

Pe parcursul călătoriilor sale pe diferite plante, Micul Prinț, se întâlnește cu un rege, iar uimit fiind de puterea pe care acesta o deține, îi cere să ordone soarelui să apună : 

“-  Aş vrea să văd un apus de soare… Faceti-mi plăcerea… Ordonaţi soarelui să apună…

– Dacă aş ordona unui general să zboare din floare în floare precum un fluture sau să scrie o tragedie sau să se schimbe în pasăre marină şi generalul nu ar executa ordinul primit, cine, dintre noi doi, ar fi de vină?

– Dumneavoastră aţi fi, zise micul prinţ hotărât.

– Exact. Trebuie să ceri de la fiecare ceea ce poate da, reluă regele. Autoritatea se bazează în primul rînd pe raţiune. Dacă ordoni poporului tău să meargă să se arunce în mare, va face revoluţie. Eu am dreptul să cer ascultare pentru că ordinele mele sunt rezonabile.

– Cum rămîne cu apusul meu de soare? întrebă micul prinţ care nu uita niciodată o întrebare, odată ce o pusese.

– Vei avea apusul tău de soare. Îl voi cere. Dar aş aştepta, bazându-mă pe experienţa mea de guvernare, condiţiile favorabile.

– Cînd va fi asta? se informă micul prinţ.

– Hmm! Hmm! îi răspunse regele, care consultă mai întâi un calendar gros, hmm! hmm! asta va fi … va fi …către ora şapte şi un sfert! Şi vei vedea cît de bine sunt ascultat.”

Când vine vorba de cererile pe care le facem, deseori pornim  de la premisa greșită că totul ni se cuvine. Eșecul sau succesul celor pe care îi conduci sau îi rogi să te ajute, nu se datorează doar lor ci și ție, prin felul în care formulezi unele cereri realiste și prin exemplul pe care îl oferi. Nu poți cere respect fără să-l câștigi și ca să-l câștigi trebuie să îți cultivi înțelepciunea, iar ca să o poți cultiva trebuie să te cunoști pe tine mai întâi. 

3. Alergăm prea mult după împlinirea financiară. 

 Pe o altă planetă, protagonistul se  întâlnește cu un om de afaceri extrem de ocupat, care absorbit de calculele în ceea ce privește numărul de stele pe care “le deține” , nici măcar nu are timp să îl privească pe Micul Prinț. Atunci când e întrebat ce numără cu așa mare atenție, între ei are loc următorul dialog:

– Milioane din aceste lucruri mici care se văd uneori pe cer.

– Muşte?

– Nu, mici lucruri care strălucesc.

– Albine?

– Nu, nu. Acele mici lucruri strălucitoare, aurii care îi fac să viseze pe

leneşi. Dar eu sunt serios! Eu nu am timp să cad în visare.

– Ah! Stelele?

– Da, asta e. Stelele.

– Şi ce faci tu cu cinci sute de milioane de stele?

– Cinci sute de milioane şase sute douăzeci şi două mii şapte sute treizeci

şi una. Eu sunt un om serios, eu sunt precis.

– Ce faci tu cu aceste stele?

– Ce fac cu ele?

– Da.

– Nimic. Le am

– Tu ai stelele?

– Da.

– Dar am văzut deja un rege care…

– Regii nu posedă. Ei “domnesc peste”. E complet diferit.

– Şi la ce îţi folosește să posezi stelele?

– Ca să fiu bogat.

– Şi la ce îţi serveşte să fii bogat?

– Să cumpăr alte stele, dacă cineva mai găseşte altele”

Am ajuns să popularizăm ideea de a asocia performanța și banii cu stresul constant și neglijarea celor apropiați. Dacă nu ești mereu pe fugă și ocupat, înseamnă că nu muncești destul și ai putea obține și mai mulți bani dacă ai face mai mult și mai mult, dar uităm că există un scop mai important decât lucrurile financiare: liniștea și sănătatea. Pe lângă asta, majoritatea bunurilor pentru care muncim din greu, într-un final nu reușesc să ne satisfacă acele lipsuri de ordin emoțional pe care încercăm să le compensăm constant, deoarece nu au nicio semnificație reală pentru noi.

4. Rămâi curios și nu îți “pierde” imaginația 

Micul Prinț, vorbește cu o persoană ce dirija  grupurile de călători ce luau trenul, despre comportamentul celor ce folosesc acest mijloc de transport :

“- Îi urmăresc pe primii călători, remarcă micul prinţ.

– Nu-i urmăresc deloc, zise acarul. Ei dorm acolo înăuntru sau cască de-a

binelea. Doar copiii stau cu nasul în geam.

– Numai copiii ştiu ce caută, zise micul prinţ. Ei îşi pierd timpul cu o

păpuşă de cârpe, care devine foarte importantă şi dacă cineva le-o ia, încep să plângă…

– Ei au noroc, zise acarul.”

Einstein spunea că el nu e un om special, doar extrem de curios, dorind să exploreze cât mai multe ipoteze, teorii și găsindu-și liniștea doar atunci când găsea explicație exactă a unui anumit fenomen. Din păcate, odată ce creștem devenim atât de ancorați în problemele cotidiene, încât nu mai avem  dorința de a fi curioși, de a descoperi noi lucruri sau chiar de a observa obiectele cotidiene într-o altă lumină, imaginandu-ne chiar și  o altă întrebuințare a lor. Această curiozitate a copilăriei, dacă încercăm să o reînviem cu puțin efort, ne poate îmbunătăți viața atât în ceea ce privește aspectul emoționale cât și cea al funcționări noastre cognitive.    

 Ca o încheiere, consider că “Micul Prinț” ne va aduce fiecăruia dintre noi puțină nostalgie, amintindu-ne că uneori e bine să ne întoarcem la a fi copii, deoarece poate e singurul mod în care putem pune pauză haosului creat de maturitate și în care ne putem bucura de lucrurile simple.