Minimalism sau virtute

Majoritatea cercetărilor arată faptul că trăim cea mai bună perioadă din istorie (în ciuda pandemiei), avem cele mai bune condiții de trai, avem cea mai mare durată de viață de când există omenirea și nu în ultimul caz, avem la un click distanță toate informațiile și lucrurile necesare. Totuși, suntem mai stresați ca oricând,  iar rata de anxietate și depresie, atât în rândul adolescenților cât și a adulților continuă să crească într-un ritm alarmant, acest lucru  determinând ca într-un final chiar și sănătatea noastră fizică să se deterioreze.

Desigur, cauzele acestor tulburări nu pot fi explicate într-un articol și să nu uităm de individualitatea fiecărui dintre noi. Cauzele problemelor tale, nu vor și cauzele problemelor mele, dar totuși există unele aspecte general valabile ce par să ne afecteze (nu în egală măsură, dar totuși cu un oarecare impact). Unul dintre ele constă în acumularea cât mai multor lucruri. Dacă ar fi să privim retrospectiv, viața oamenilor la început era simplă, desigur, plină de pericole, dar fără nevoia de avaea multe obiecte pentru a fi la modă sau a nu fi mai prejos decât vecinul. Tot ceea ce ne doream era să ne satisfacem nevoile de bază, precum procurarea hranei și existența unui adăpost. Pe parcurs oamenii au evoluat și odată cu noi au apărut și tehnologii inovatoare, haine la modă și gadget-uri de tot felul, care da, ne fac viața mai ușoară, dar dacă ne uităm în jur, putem spune cu siguranță că avem nevoie de atât de multe? Câte haine pe care nu le mai purtăm avem în dulap? Dar pixuri ce clar nu mai au pastă, dar le avem încă pe birou? Să nu mai vorbim de foi, bilete pe care scriem un anumit lucru în grabă, ne folosim de aceea informație, apoi îl uităm aruncat pe undeva? Și să nu uităm de telefoanele pe care le-am schimbat pentru că nu au suficiente camere pe spate. Răspunsul, pentru majoritatea dintre noi, este cu siguranță, foarte multe. Din păcate, am ajuns să asociem deținerea cu bogăția sau într-o anumită măsură cu succesul, deși multe din aceste lucruri nu ne mai sunt de nici un folos.

Efectele materialismului

Există mai multe studii ce au încercat să observe relația dintre starea de bine percepută și materialism, iar rezultatele au fost următoarele:

1.O evaluare de sine negativă individului și tendința de a se compara cu ceilalți (Richins 1991; Sirgy 1998)

2.Compensarea pentru anumite insecurități sau lipsa satisfacției în ceea ce privește propria viață (Fournier și Richins 1991; Richins și Dawson 1992)

3.Alte cercetări au arătat faptul că atunci când nevoile de autonomie, competență și relaționare nu sunt satisfacute, unii oameni compensează aceste lipsuri prin bunuri materiale în exces (Chang și Arkin 2002; Sheldon și Kasser 2008), crezând că vor găsi împlinirea și satisfacerea nevoilor mai sus prezentate în acest mod.

Puterea simplității

“Să-mi doresc un pat de scânduri și o piele de oaie, și toate cele ce țin de disciplina grecească”, asta spunea împăratul Marcus Aurelius în “Meditații”, subliniind din nou, importanța unei vieți simple, deși, în acel moment probabil era cel mai puternic și bogat om din lume. Aceasta e o temă recurentă în filosofia stoică, unde există 4 valori sau virtuți principale: înțelepciunea, curajul, justiția și moderația/modestia. Ultima virtute este încurajată a fi practică de fiecare dintre reprezentați stoicismului, vorbind mereu despre faptul că nu ar trebui să ne pese despre lucrurile materiale, ceea ce ar trebuie să conteze cu adevărat, e “rațiunea ce mai sănătoasă” și un trai conform unor valori și principii bine stabilite. Până și Seneca, recunoscut pentru faptul că era extrem de bogat și trăia mereu într-un confort ieșit din comun spunea că:”În casa bărbatului înțelept, bogăția are locul unui sclav, iar în a celui prost, locul unui stăpân”

După stoici, și filosofia promovată de Aristotel, pune un mare accent pe virtute, definind acest concept ca pe un mijloc între lipsă și exagerare, adică, găsirea unui echilibru pe toate planurile vieții. Spre deosebire de cei dintâi, ce aveau o viziune, să spunem mai intelectuală asupra acestui concept, Aristotel spunea că putem cultiva această virtute prin exercițiu și prin construirea unor obiceiuri cât mai sănătoase.

Ajungând în vremurile noastre, un concept, ce în opinia mea se apropie de ceea ce am prezentat mai sus, este minimalismul, un stil de viață ce pornește de la un principiu simplu “mai puțin e mai mult “. Asta înseamnă că ar trebui să fim mai atenți cu lucrurile pe care le cumpărăm și pe care le deținem, concentrându-ne doar pe acelea ce ne aduc cu adevărat un beneficiu și au o semnificație pentru noi. Personal, acest subiect mi-a stârnit interesul datorită lui Joshua Fields Millburn și a lui Ryan Nicodemus, dând din întâmplare peste blogul lor intitulat “The Minimalists”, încurajându-i pe toți interesați de acest subiect să îi urmărească, pentru că ei cu siguranță vor știi mai multe despre aceste lucruri decât mine.

Efectul psihologic

Deși nu aș putea spune că sunt un minimalist, cu siguranță am simțit un efect benefic al renunțării la multe lucruri inutile pe care le țineam “în caz o sa am cândva nevoie de ele”. În primul rând, am reușit să reduc efectul de oboseală decizională atunci când venea vorba de ceea ce o să port într-o zi, prin păstrarea doar acelor haine care chiar le foloseam și renunțarea la tricourile pe care de un an nu le-am atins și am uitat de existența lor. Însă, cel mai important, pe plan mental m-am simți mult mai liniștit și am reușit să observ care sunt lucrurile  cu adevăra importante, concentrându-mi toate resursele doar pe acestea.

Desigur, fiecare persoană are propria s-a individualitate și tocmai de aceea, poate acest lucru nu va funcționa pentru toată lumea, dar un studiu realizat în 2010 de către Lloyd și colaboratorii, a arătat că oamenii ce au adoptat acest stil de viață și-au îmbunătățit traiul în privința următoarelor aspecte:

1.Autonomia– mulți participanți au spus că odată ce au renunțat la bunurile materiale, s-au simțit mult mai liberi în ceea ce privește așteptările societății și au putut să se bucure de mai mult timp de calitate cu familia și prietenii. În același timp s-au simțit mai liberi în ceea ce privește lucrurile pe care cheltuiau banii, concentrându-se doar pe ceea ce era necesar.

2. Competența– unii au raportat o reducere a simptomelor de stres și anxietate odată ce au renunțat la lucrurile inutile din jurul lor, iar un stil de viață ordonat și simplu le-a îmbunătățit în mod clar calitatea vieții.

3. Spațiu mental– aici e vorba despre reducerea numărului de alegeri zilnice, ceea ce determină mai puțin stres și mai puțină oboseală pe parcursul unei zile.

4.Conștientizare– participanții au remarcat faptul că datorită existenței mai puținor lucruri care să le ocupe timpul, au avut ocazia să reflecteze mai bine asupra valorilor proprii, asupra relațiilor și nu în ultimul rând, asupra scopurilor și dorințelor.

5. Trăirea unor emoții pozitive– odată cu reducerea anxietății, aceștia s-au simțit mult mai liniștiți și fericiți.

Nu avem nevoie de toate lucrurile pe care le deținem

Ca o încheiere a acestui articol, consider că e important să subliniez faptul că nu trebuie să renunțăm la toate lucrurile noastre, din contră, ar trebuie să avem cât mai mult din ceea ce ne aduce plăcere și ne oferă o stare de bine.Totuși, nu o să ne putem bucura cu adevărat de ele și aprecia la justa lor valoare, decât atunci când renunțăm la ideea că trebuie să deținem tot ceea ce este în vogă acum. Cu siguranță e greu, dar trebuie să învățăm să ignorăm presiunea socială de a fi ca ceilalți și așa cu siguranță vom realiză că fiecare dintre noi are măcar un în casă un obiect ce nu îi mai folosește și doar ocupă un spațiu, atât fizic cât și mental.

Ce sunt neuronii oglindă și de ce sunt importanți?

Oamenii nu pot exista în afara unei comunități, oricât de mult am vrea să ne exprimăm individualitatea, suntem în mod constant modelați și influențați de ceilalți, urmând ca la rândul nostru să îi influențăm și modelăm pe alții. Vechea vorbă spune că suntem suma experiențelor noastre, dar același lucru poate fi spus și despre interacțiunile pe care le avem, deoarece chiar și cel mai mic cuvânt, gest sau chiar privire ce ni se oferă de către ceilalți, adaugă o piesă complexități noastre unice.

Tocmai din acest motiv, creierul nostru a învățat, încă de timpuriu, să se adapteze mediului nostru extern prin diferite mecanisme sau structuri neurologie ce acționează cu o finețe și o eleganță subtilă ca și cum ar fi parte a personalității noastre. Unul dintre mecanisme, derivă din ceea ce am prezentat anterior și constă în capacitatea noastră de a înțelege și simți ceea ce ne transmit ceilalți. Aici intră în joc neuronii oglindă, structuri cerebrale mici, dar extrem de importante în stabilirea unei conexiuni (reale, nu metaforice) cu ceilalți oameni sau pentru a fi mai preciși, cu emoțiile acestora.

Cum s-a aflat despre ei?

În anii 90, mai mulți cercetători au început să facă studii de laborator în care cartografiau cortexul motor (specializat în mișcarea corpului) al diferitelor specii de maimuțe. Scopul lor nu a fost acela de a înregistra activitatea cerebrală ca un întreg, ci înregistrau activitatea fiecărui neuron pe rând, concentrându-se pe neuronii care făceau un sigur lucru, adică cei care determinau doar o singură activitate specifică. Făcând aceste experimente și analizând fiecare celulă, au observat activitatea unui neuron, care de obicei se activează doar atunci când maimuța ridica brațul, dar maimuța nu făcea acest gest, ea stătea nemișcată. La început acest lucru nu avea nici un sens. De ce s-ar activa un neuron motor, dar corpul ar rămâne nemișcat? Asta până când au observat că unul dintre asistenții din laborator mânca o înghețată în fața cuștii, iar de fiecare dată când ridica brațul să guste din ea, neuronul maimuței (care după cum am spus avea același rol), se activa pentru că îl observa pe asistent, deși corpul ei rămânea nemișcat. După această descoperire uriașă în domeniul neuroștiințelor, au fost efectuate și alte experimente, ce au ajutat la formularea unei concluzii comune, conform căreia, aceste structuri numite “neuroni oglindă”, ne ajută să simțim ce simt ceilalți și ne determină să realizăm același acțiuni printr-un fel de “imitație cerebrală”. Ba chiar, există unele studii, ce spun că prezența acestor neuroni, pot explica de ce căscatul e contagios, dar încă nu s-a ajuns la o concluzie certă în ceea ce privește această ipoteză.

De ce sunt atât de importanți?

În primul rând, după cum spunea psihologul Daniel Goleman, neuronii oglindă pot explica de ce emoțiile sunt contagioase. În literatură se știa acest lucru, ba chiar se efectuaseră studii ce confirmau această ipoteză, dar nu se putea găsi o explicație a acestui fenomen. De exemplu, Goleman, în cartea s-a “Inteligența Emoțională”, prezintă un studiu în care două persoane străine trebuie să completeze un anumit chestionar referitor la stare lor de spirit, urmând ca după să petreacă două minute în liniște doar uitându-se unul la altul, apoi la final fiecare dintre ei completează din nou aceeași listă de verificare. Rezultatele au arătat că persoana cea mai expresivă emoțional îi va transmite interlocutorului său același emoții, fără să schimbe măcar un cuvânt. Același Goleman, răspunde și la o altă întrebare, cine influențează mai mult? Răspunsul e destul de simplu și oarecum evident, persoana cea mai expresivă emoțional (genul acela de om care vorbește mai mult cu fața), este de obicei cea care transmite starea emoțională celorlalți, dar un impact mare îl are și statutul și implicit autoritatea celorlalți. De obicei, cea mai puternică persoană din grup, fie la nivel formal sau informal, influențează starea emoțională a celorlalți, dacă ea se simte bine și ceilalți vor avea o stare de spirit mai bună, iar dacă ea nu are o stare de spirit prea bună, îi va molipsi și pe ceilalți, ajungând uneori chiar să scadă performanța celor din urmă din această cauză.

În al doilea rând, cred că fiecare descriere pe care am încerca să o facem rolului acestor structuri extrem de importante, ne va duce inevitabil cu gândul la rolul lor în ceea ce privește empatia. Totuși, subiectul empatiei este mult prea vast pentru a putea fi discutat în câteva rânduri (poate nici în câteva zeci) și o poate o să fie la un moment un articol legat de acest subiect. Dar, pe scurt, există studii ca și cele efectuate de către cercetătorii Chartrand și Bargh (1999), a căror procedură a fost următoarea: subiecților li se spunea că trebuie să aleagă dintr-un set de fotografii, unele care sunt cele mai stimulante pentru ei în scopul unei cercetări psihologice și să completeze un chestionar ce constă în măsurarea tendințelor lor empatie. În timp ce făceau asta, o altă persoană (un cercetător) stătea în cameră prefăcându-se că și el la rândul său este un participant la experiment. Cercetătorul, în timp ce se uita la poze, își scarpina nasul sau bătea din picior, scopul fiind acela de a observa dacă subiectul o să-i imite comportamentul. Rezultatele au arătat faptul că participanții ce îl imitau  mai des pe interlocutor aveau și un scor mai mare în ceea ce privește empatia, confirmând ipoteza conform căreia prin imitație simțim ce simt și ceilalți și de asemenea, confirmând faptul că există o relație între empatie și neuronii oglindă.

În al treilea rând, după cuma am spus și la început, neuronii oglindă au o influență majoră în ceea ce privesc interacțiunile sociale și relațiile cu ceilalți. Fiecare interacțiune pe care o avem, are într-o oarecare măsură și un context emoțional, iar modul de înțelegere al acestui context și al emoțiilor celorlalți, stă la baza funcționări noastre eficiente ca și agenți sociali. Tocmai din acest motiv, trebui să vorbim și despre felul în care neuronii oglindă mediază această legătură dintre noi și ceilalți, iar răspunsul vine chiar din denumirea lor, prin oglindirea comportamentului celuilalt. În orice carte legată de comunicare nonverbală sau manipulare comportamentală, vom afla că una dintre cele mai bune tehnici de a câștiga încrederea și simpatia celorlalți este prin a le imita comportamentul, postura sau chiar tonul vocii. Acest lucru, transmițând, conform lui Allan Pease, faptul că suntem de acord cu atitudinile și opiniile celorlalți. Aceiași cercetători, Chartrand și Bargh, au testat fenomenul, pornind de la ipoteza că acest proces este unul automat, involuntar având scopul de a crește legătura dintre noi și ceilalți. În mare parte procedura experimentală a rămas aceiași, dar de data asta, atât participanții la studiu, câți și cercetătorii ce pretindeau că sunt doar participanți, trebuiau să vorbească între ei, descriind ceea ce vedeau în diferitele poze prezentate. Pe măsură ce subiecții vorbeau, pentru unii dintre ei, cercetătorul aflat sub acoperire, imita postura și gesturile făcute de aceștia iar pentru alții rămânea nemișcat și într-o poziție neutră. La final. participanții au fost rugați să completeze un chestionar unde trebuiau să spună cum li s-a părut “celălalt participant” și cum consideră că a decurs interacțiunea dintre ei. Deloc surprinzător, participanții ce au fost imitați de către cercetător, l-au plăcut mai mult pe acesta și au pus că interacțiunea a decurs mult mai bine în comparație cu grupul în care cercetătorul a rămas neutru în ceea ce privește imitarea acestora. Concluzia este destul de clară, cu cât cineva ne imită mai mult comportamentul și gesturile, cu atât o să placem mai mult persoana respectivă.

Acesta este una dintre bazele fundamentale în construirea raportului în comunicarea nonverbală. Dacă ne uităm la întâlnirile dintre marii conducători ai lumii, vom observa deseori această tendință, de a-l oglindi pe celălalt, transmițând atât interlocutorului cât și celor care îl privesc faptul că există o înțelegere și un respect reciproc între ei. Cu siguranță, observăm asta și în interacțiunile noastre zilnice, în special persoanele ce au o relație, deseori la o întâlnire își vor sincroniza gesturile, vor imita poziția și mișcările celuilalt și nu neapărat cu un scop ascuns, din contră, neuronii oglindă împreună cu creierul (și ca să fim romantici în această situație, și sufletul) îi transmit celuilalt faptul că persoana este atrasă de el și de obicei reprezintă un semn al faptului că discuția este orientată într-o direcție bună. Același lucru se întâmplă și în timpul negocierilor, al terapiei, sau de ce nu și al interogatoriilor, neexistând din punct de vedere nonverbal un instrument mai puternic de câștigare a încrederii și simpatiei decât imitația. Acest lucru ne poate duce cu gândul la faptul că unii, se folosesc de el în încercarea de a ne manipula și poate fi adevărat, dar de obicei acele gesturi vor fi remarcate ca fiind nenaturale, vor fi uneori stângace și deseori foarte rapide, pe când imitația autentică, de obicei va respecta același ritm ca al nostru.

Așadar, din nou, creierul nostru își dovedește capacitatea sa fascinantă de adaptare la mediul său înconjurător și social, prin existența acestor structuri cerebrale, fără de care nu am putea să ne reglăm comportamentul în funcție de ceilalți, nu am putea înțelege semnalele transmise de ei și în ultimă instanță nu am putea construi relații semnificative, care să ne satisfacă una dintre nevoile fundamentale din piramida lui Masslow, nevoia de afiliere.

De ce ar trebui să citești „12 reguli de viață”

La o simplă căutare pe Google a celor mai influenți gânditori ai secolului XXI, cu siguranță o să îl găsim în aceea listă și pe Jordan Peterson. În opinia mea, este unul dintre cei mai “realiști” psihologi din lume, deseori controversat prin felul acid și oarecum dur de a-și exprima ideile, dar apreciat de toată lumea odată ce îl asculți atent și realizezi că tot ceea ce spune, nu e imposibil de realizat și e extrem de practic. Peterson nu îți vinde o formulă magică pentru a te simți mai bine sau pentru a fi fericit, din contră, orice curs, conferință sau interviu pe care îl urmărești cu el te face la un anumit punct să te simți  inconfortabil, deoarece prezintă foarte multe adevăruri legate de ființa umană pe care noi avem tendința să le închidem într-o temniță undeva în spatele minții și să aruncăm cheia, încercând să negăm faptul că acele lucruri ar exista cu adevărat înăuntrul nostru. Dar tocmai acele adevăruri dure și greu de acceptat reprezintă punctul de pornire al unei adevărate schimbări. Nimic nu o sa fie ușor la început, poate o să renunțăm la un obicei după o zi, raționalizând acest lucru prin prisma faptului că de fapt suntem în regulă și fără să învățăm un nou comportament sau o să ne negăm părțile negative refulându-le  în alte direcții ale existenței noastre. Ăștia suntem noi ca oameni, oricât am vrea să ne ascundem există lucruri pe care nu le putem accepta despre noi și asta ne ține de cele mai multe ori pe loc. 

   Tocmai de aici reiese spiritul neconvențional al lui Peterson, el îmbinând psihologia, neuroștiința, istoria, religia și filosofia într-o oarecare “simplitate complexă”, ce ne determină să realizăm o introspecție  asupra minții  și spiritului nostru. Pentru că dacă nu știm cine suntem cu adevărat, dacă nu ne cunoaștem îngerul și demonul de pe umăr, orice încercare de dezvoltare este în zadar, este o minciună, iar dacă minciuna e un păcat, cât de mare e păcatul de a ne minți pe noi înșine?

“12 Reguli de viață păstrează” aceeași rigurozitate și abordare ca cea prezentată mai sus, fiind o carte ce după un capitol citit te face să te oprești și să reflectezi asupra conținutului, ideilor și uneori ai tendința să te gândești “cum de nu am realizat asta până acum”?. Conținutul este aparent simplu, 12 reguli sau mai bine spus sfaturi de care dacă am încerca să ținem cont, am putea face anumite schimbări în viața noastră. 

Totuși Peterson nu e genul care să ofere ceva ușor de realizat și aici ne întoarcem la acel disconfort de care vorbeam sau mai bine spus, o rezistență în a accepta unele lucruri dure despre om. Unul dintre aceste lucruri constă în ideea conform căreia oamenii sunt în general buni și nu doresc să facă rău altcuiva,  dar de fapt acest lucru nu face altceva decât să lase spațiu opresiunii și răului să se extindă. Singura modalitate prin care putem combate această credință naivă care uneori conduce la abuz și la formarea unei personalități de vicitimă, este prin acceptare faptului că și în noi există anumiți “monștrii”, ceea ce înseamnă că toți avem capacitatea potențială de a face rău, iar odată ce realizăm asta, ne dăm seama că putem rezista răului făcut de alții dacă concentrăm acel potențial într-un mod corect și benefic nouă. 

O altă idee plină de semnificație, constă în a ne compara cu cine eram noi în trecut, nu cu ceilalți. Cum am spus și în articolul “Capcana expertului”, mereu o să existe cineva mai bun decât noi, în orice domeniu și asta e benefic. Dacă nu ar exista concurența nu am încerca să ne îmbunătățim dar până a ajunge la acest adevăr, avem tendința de a ne lăsa conduși de ceea ce Peterson numește “criticul intern”, aceea voce interioară ce ne știrbește încet dar sigur motivația și dorința de a avansa pentru că oricum există alții mai bun ca noi. Dar, conform acestuia, poate așa trebuie să fie,  dacă am câștigă mereu, nu am mai avansa pentru că nu am mai face nimic dificil sau solicitant, ca să sumarizăm, cum ar ar fi viața fără vreo provocare?

Lista sfaturilor poate continua la nesfârșit, de la importanța poziții corporale, până la efectul negativ al minciunii sau cel pozitiv al asumării responsabilității, (în primul rând față de noi,  apoi față de alții) și până la antrenarea unor abilități precum precizia exprimării. Cartea cuprinde sfaturi ce depind în ce moment al vieții te aflii și te vor ajuta în măsura în care ești dispus să le accepți .

    Așadar, în opinia mea, oricine este interesat de domeniul psihologiei  sau al filosofie, dar nu numai, ar trebui să citească această carte pentru a înțelege anumite lucruri referitoare atât la spiritul cât și la mintea noastră. Singura condiție e să fie pregătit pentru a o analiză atentă a vieții și a priorităților sale, pentru că nu e genul de lectură care îți spune faci A și B ca să obții C, ci mai degrabă gândește-te bine de ce vrei C-ul cu adevărat, analizează atent A-ul din toate punctele de vedere și fi dispus să duci o luptă grea (întâi cu  cu tine, apoi cu ceilalți) în schimbarea B-ului dacă vrei să obții ceva valoros și cu o semnificație profundă în viața ta.

Persuasiunea

Fiind pasionat de tot ce înseamnă psihologie, nu cred că e o surpriză pentru nimeni faptul că la un moment dat am devenit obsedat de “Tăcerea mieilor” și cărțile scrise de Thomas Harris. Le-am citit pe toate, am văzut serialul “Hannibal”, am văzut filmele de mai multe ori și deși la început am fost fascinat de subiectul profilingului și psihologiei, pe parcurs o altă întrebare mi-a stârnit curiozitatea: cum poate un personaj negativ, să fie plăcut și admirat datorită comportamentului său? Desigur, când am început să studiez subiectul psihopatiei răspunsul a venit de la sine. Lecter era un psihopat, nu trebuia să joace un rol ca să fie un om șarmant și inteligent admirat de toți (desigur puțin stilizat și exagerat în unele aspecte), dar totuși nu e singurul personaj ce pare să joace pe degete întreaga lume ca pe un simplu joc de șah.

Ce înseamnă manipularea?

Dacă ar fi să privim în trecut, toți marii lideri ai lumii au folosit unele tactici, sau mici trucuri pentru a câștiga influență sau a atrage anumite prietenii în drumul lor spre atingerea unor scopuri. Și aici ar trebui să facem o pauză pentru a demitiza termenul de manipulare, deoarece e “aruncat” tot mai des în conversații, de multe ori fără a-i fi înțeles sensul.

Dacă ne uităm în Dex, acest termen înseamnă:“Influențare a opiniei publice printr-un ansamblu de mijloace (presă, radio etc.) prin care, fără a se apela la constrângeri, se impun acesteia anumite comportamente” sau “acționare indirectă asupra cuiva pentru a-l face să acționeze sau să gândească într-un anumit mod”. Desigur, ne sperie o înțelesul acestui cuvânt, mai ales atunci când ne gândim la media sau alte mijloace de influențare în masă. Cu toții ne dorim să avem liberul arbitru și ideea că de multe ceea ce pare a fi o opinie proprie e de fapt determinată de altcineva sau altceva, ne face să fim mult mai precauți și judecăm la rece orice informație primită.

Ce înseamnă persuasiunea?

Dar nu totul e manipulare și aici intervine un alt termen folosit la fel de des și anume “persuasiunea”. Dacă ne uităm din nou în Dex găsim următoarea definiție: “Acțiunea, darul sau puterea de a convinge pe cineva să creadă, să gândească sau să facă un anumit lucru”. Linia de demarcație între cele două concepte este destul de subțire și pe bună dreptate, dar persuasiunea e într-o oarecare măsură mult mai personală și mult mai des întâlnită în contextele sociale zilnice. Și asta nu e neapărat un lucru rău, până la urmă toți vrem să fim persuasivi, ar fi o ipocrizie să negăm faptul că pentru a face o impresie bună ne comportăm într-un mod total diferit față de cum suntem noi e fapt sau complimentăm anumite persoane deși nu simțim să facem asta, ori ne îmbrăcăm pentru a impresiona. Asta nu înseamnă că suntem oameni răi sau că avem mereu obiective ascunse, doar că fiecare vrea să obțină ceea ce e mai bun și fie că ne dorim sau nu recurgem la anumite trucuri menite să ne ajute în acest sens.

De exemplu, Napoleon Bonaparte era recunoscut prin faptul că spre deosebire de alți generali, obișnuia să petreacă mult timp alături de soldați. Se interesa mereu dacă au tot ceea ce le trebuie sau dacă anumite plângeri față de superiori să nu ezite să le spună, pentru că el va fi corect față de toată lumea. Și nu făcea asta având vreun obiectiv ascuns, era în mod clar și sincer preocupat de soarta acestora, ceea e de admirat, dar nu putem nega faptul că acest interes l-a ajutat să câștige loialitatea și respectul tuturor soldaților sau chiar a altor generali, reușind să conducă una dintre cele mai mari și eficiente armate din istorie. Dar pe lângă toate astea, mai este un gest care în mod clar îl diferenția pe Napoleon de alți conducători. Istoricul Andrew Roberts spune că de fiecare dată când împăratul era martor la un act impresionant din partea unui soldat, își scotea propria medalie de pe uniformă și o înmâna acestuia. Acest gest unic de recunoștință nu avea cum să rămână nerăsplătit de  soldat prin loialitatea totală față de Napoleon dar și dorința de a dovedi că merită din plin aceea onoare, încercând să fie tot mai bun în fiecare zi. Iar, după cum spune și Roberts din partea celorlalți gestul putea trezi invidie dar și dorința de a dovedi că și ei merită aceea onoare, ceea ce îi determina să muncească mai mult și să fie mai motivați în toate acțiunile lor.

Revenind la vremurile noastre, una dintre cele mai importante cărți legate de domeniul persuasiunii este cea a lui Robert Cialdini, intitulată chiar în acest mod:“Psihologia Persuasiunii”. Nu există student la psihologie care să nu fi auzit de ea sau chiar să fi susținut un examen în care să apară acest subiect, fiind în opinia mea cea mai influentă carte în ceea ce privește persuasiunea. Cialdini e un cunoscut profesor de psihologie și pentru a scrie această carte, a recurs la o metodă poate mai puțin ortodoxă, lucrând ca și vânzător de mașini sau în alte organizații similare pentru a observa exact cum funcționează acest proces complex. Studiile sale s-au finalizat după 3 ani și a ajuns la concluzia că există 6 principii sau reguli de bază în persuasiune, principii pe care uneori chiar și noi le folosim fără să vrem sau care ne influențează în mod subtil comportamentul fără să avem nici cea mai mică idee.

Cele 6 reguli sunt:

  1. Regula reciprocității- după cum putem vedea și din denumire, această regulă se bazează pe un principiu simplu și foarte întâlnit, avem tendința ca atunci când cineva ne face o favoare să îi răsplătim acel gest. Înainte de apariția banilor, așa funcționa societatea, oamenii se bazau pe troc și schimbau diferite alimente sau obiecte între ei în funcție de nevoile proprii, iar pe parcurs, gestul a ajuns să evolueze până la favorurile pe care le facem sau pe care le primim în ziua de azi și care în mod clar trezesc în noi sau după caz în ceilalți un oarecare simț al datoriei. Putem folosi acest principiu ușor în orice interacțiune pe care o avem prin simpla reamintire a faptului că “îmi rămâi dator” sau că te “revanșezi tu cumva”. Este o regulă extrem de simplă și care pare a fi de bun simț, dar este atât de eficientă încât conform lui Cialdini dacă acceptăm o favoare chiar și din partea unei persoane necunoscute sau pe care nu o placem, aceasta are șanse mai mari de ne câștiga încrederea, în comparațiecu o persoană plăcută la prima vedere dar care nu recurge la acest gest.
  2. Regula angajamentului și a consecvenței- Fiecare dintre noi vrea să fie văzut ca fiind o persoană de cuvânt și consecventă în acțiuni și fapte. E indezirabil să prim priviți altfel, existând riscul de a ne distruge  reputația  sau chiar să ne  pierdem  prieteni și persoanele apropiate. Pe lângă asta, lipsa consecvenței determină de multe ori o stare de anxietate, stres și învinovățire greu de suportat, pentru dacă nu ducem un act până la capăt  putem fi văzuți ca fiind slabi și nehotărâți, adică genul de persoane pe care ceilalți nu le vreau în jurul lor. Tocmai de aceea, de multe ori realizăm că poate hotărârea de a susține public o idee foarte nepopulară nu a fost bună, reușind să atragem o mulțime de comentarii negative asupra noastră, dar ar fi mai rău să ne răzgândim și să dăm înapoi, tocmai de aceea “odată ce am intrat în horă trebuie să jucăm până la capăt”. Evident că acest principiu este folosit în mod uzual și tot ce trebuie să facem este să îl convingem pe celălalt să-și ia angajamentul (dacă o face în mod public cu atât mai bine) că va face ceea ce a promis.
  3. Principiul dovezii/validării sociale- Suntem în mod clar influențați de tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru, uneori atât de tare încât ajungem să credem că e mai degrabă corect ceea ce spune societatea  sau alți oameni că  e corect decât ceea  ce noi considerăm că ar fi așa. Pe această tendință se bazează principiul dovezii sociale, care conform lui Cialdini se aplică mai ales în cazul modului în care decidem dacă e corect să facem un anumit comportament sau nu.  În carte e prezentat un exemplu banal, dar care în mod clar ne-a influențat mereu, râsetele de fundal ce apar în anumite seriale de comedie, practic, de multe ori râdem pentru că așa considerăm că ar trebui, bazându-ne pe o înregistrare falsă.
  • 4.Principiul simpatiei– Știm cu toții cât de mult contează prima impresie, chiar dacă nu conștient felul în care arătam și ne prezentăm reprezintă fundația oricărei relații ce urmează să o construim cu o anumită persoană, tocmai de aceea nu e de mirare că un studiu prezentat în carte a arătat că în cazul alegerilor din Canada, candidații atractivi fizic au primit de două ori mai multe voturi în comparație cu cei considerați ca fiind mai puțini atractivi, chiar și procesele juridice fiind influențate de acest aspect. 
  • O altă modalitate prin care putem câștiga simpatia altor persoane constă în a încerca să ne asemănăm cu ele. Fie că imităm modul în care se îmbracă celălalt, sau că îi  spunem că avem aceleași preferințe referitoare la politică, modă, obiceiuri, acesta o să se simtă într-o oarecare măsură înțeles de o persoană similară cu el  și o să fie mai receptiv la cererile noastre. O altă modalitate prin care ne putem folosi de acest principiu e prin ai face celuilalt complimente.
  • 5.Principiul autorității– Cu toții avem o probabilitate mai mare de a accepta o anumită solicitare dacă acesta vine din partea unor persoane cu un statut sau o autoritate mai mare ca a  noastră. Desigur autoritatea poate fi și aparentă, de exemplu dacă vedem o persoană îmbrăcată la costum și cu o mașină de lux, avem sentimentul că într-un anumit fel acel om ne este superior și e cumva îndreptățit să ne ceară ceva, când de fapt, poate nu există nici o diferență la nivel ierarhic între noi și el. O altă modalitate prin care se exercită autoritatea este aceea a titlului, deși nu mai există ducie și ducese pe toate străzile, când cineva este prezentat ca profesor sau doctor de exemplu, avem tendința de a asculta cu mai multă atenție și receptivitate ce are de spus. 
  • 6.Principiul rarității- Deschidem televizorul sau vedem o reclamă pe internet în care  e scris mare: “stoc limitat” sau “ediție limitată” sau “ultimele ore de reducere” și vrem să profităm de asta. E în natura noastră să apreciem lucrurile rare, poate are legătură cu narcisismul pe despre care vorbește Robert Greene în “Legile naturii umane” și pe care toți îl avem într-o anumită măsură sau cu ceea ce spune Cialdini referitor la faptul că oamenii sunt mai motivați de  ideea că ar putea pierde ceva decât de cea a obținerii unui produs sau servicu ce are o valoare egală. Tocmai de aceea, cu cât încercăm să creăm ceva unic sau să ne cultivăm anumite abilități rare, cu atât crește posibilitate de a reuși să câștigăm simpatia și prietenia celor din jur. În aceeași măsură reacționăm și atunci când vine vorba de lucrurile interzise, ca oameni suntem fascinați de mister, acesta acționând ca un magnet asupra noastră și tocmai de aceea cu cât ni se spune mai mult că nu ar trebui să mergem în acel loc sau să ne dorim acel lucru, cu atât curiozitate și dorința de obține un răspuns ne împinge să facem asta. Așadar prezentând lucrurile ca fiind mai greu de găsit sau de obținut și exagerând raritatea acestora, avem șanse mult mai mari ca un anumit produs sau serviciu să fie vândut sau dorit și la rândul nostru, cunoscând acest principiu, ne putem feri de capcanele venite din partea altora.

Prin urmare, după cum putem observa, persuasiunea nu ne face să fim acei oameni malefici ce controlează întreaga lume de la  propriul birou, ci e un proces adânc înrădăcinat în ADN-ul nostru, ce ne influențează gândurile și comportamentul în aproape fiecare moment al vieții. De aceea, conștientizarea acestor procese contează atât de mult, pentru a  putea evita acestei capcane de gândire ce uneori ne influențează fără intenție, dar și pentru a ne putea folosi de aceste mici trucuri uneori. Nu pentru a face rău, ci pentru a  putea stabili o dinamică relațională și socială cât mai eficientă.

Cât valora o strângere de mână?

Dacă ar fi să privim în urmă, acum mai bine de un an  ni se părea de bun simț și normal ca atunci când întâlnim pe cineva să dăm mâna cu el. Am fost învățați încă de mici copii că așa trebuie să salutăm, că trebuie să avem o strângere a mâinii fermă dar nu prea puternică și că e de  prost gust să nu o facem, pe scurt asta era normalitatea. După aceea, odată ce s-a instalat pandemia, pe lângă alte numeroase restricții, am fost obligați să renunțăm la acest obicei (pe bună dreptate), înlocuindu-l cu datul pumnului sau doar cu un simplu salut verbal. La prima vedere, nu pare a fi un lucru atât de important, dar oare e posibil ca un obicei adânc înrădăcinat în structura noastră ca ființe umane să dispară așa ușor fără să lase o urmă?

Istoric

Pentru a putea răspunde la această întrebare, ar trebui să ne întoarcem la origini, deci de unde a pornit și de când am început să utilizăm această formă de salut? Informațiile găsite în legătură cu acest subiect, arată că gestul a început să fie utilizat încă din preistorie, fiind un semn de pace, ce arăta că persoana nu are o armă și implicit nu vrea să-și rănească interlocutorul. Gestul a evoluat de-a lungul timpului, dar însemnătatea lui a rămas identică. Putem vedea acest lucru în scrierile lui Homer (Iliada și Odiseea) sau în orice film ce are legătură cu imperiul Roman, unde strângerea de mână, era de fapt o strângere a antebrațului celeilalte persoane, din același motiv, pentru a fi siguri că celălalt nu ascundea vreo armă. În timp, acest gest a devenit din ce în ce mai comun și în anii 1800 au început să apară chiar și manuale cu instrucțiuni referitoare la cum ar trebui să strângem mâna.

Importanță

După cu am mențioant încă de la început, știm cu toții că strângerea de mâna trebuie să fie fermă, iar acest aspect este extrem de important, pentru că de multe ori, este modalitatea prin care ne construim o primă impresie asupra interlocutorului nostru, încă de atunci stabilindu-se dinamica puterii dintre noi.

Acest lucru a fost confirmat de un studiu realizat de către  William F. Chaplin, ce a arătat că cei care au o strângere de mână cât mai fermă dar și privesc interlocutorul în ochi atunci când salută sunt mult mai extrovertiți și deschiși spre experiențe noi, în mod clar făcând o mai bună primă impresie în comparație cu cei ce oferă o strângere de mână ușoară.

Pornind de la acest prim principiu, există mai multe variații ale acestui gest, ce au fost și sunt utilizate în mod constant de mulți lideri, dar care de cele mai multe ori ne scapă din vedere.

Înainte de a vorbi despre ele, o să prezint pe scurt un episod descris de Malcolm Gladwell în cartea “De vorbă cu necunoscuții” (pe care o recomand tuturor celor interesați de comunicarea nonverbală). Într-unul dintre capitole, Gladwell vorbește despre un fenomen destul de ciudat am putea spune și anume faptuș că  toți cei care l-au întâlnit pe Hitler au avut încredere în el (în ciuda tuturor semnelor că nu ar fi înțelept să facă asta), iar cei ce nu l-au întâlnit (Churchill) au reușit să vadă dincolo de aparențe și să nu se încreadă în el? Ei bine, se pare că Neville Chamberlain (prim ministrul Angliei) s-a întâlnit cu Hitler de mai multe ori în septembrie 1938 pentru a discuta diverse aspecte politice, printre care și îngrijorarea referitoare la cucerirea Poloniei de către germani. Cei doi au petrecut multe ore împreună, au discutat față în față și deși la început comportamentul liderului german l-au făcut pe Chamberlain să fie sceptic în privința acestuia, toate aceste dubii au fost spulberate odată ce Hitler i-a oferit o strângere de mână dublă, pe care, citându-l pe Chamberlain : “O păstra doar pentru demonstrațiile speciale de prietenie”.

Apoi, întors în Anglia primul ministrul a declarat că nu există nici un motiv de teamă în privința Fuhrerului, descriindu-l ca pe un om rațional și determinant, dar care nu va încalcă înțelegerea referitoare la ocuparea Poloniei. După un an, respectiv în Septembrie 1939 Hitler a trimis trupele în Polonia, iar după 2 zile Anglia a declarat război Germaniei.

Explicația acestor întâmplări nu poate fi ușoară și desigur nu poate exista un singur răspuns, de exemplu Gladwell vorbește despre „default truth theory” (un concept ce descrie tendința noastră de a opera pe baza adevărului, fiind predispuși la a crede ceea ce ni se spune, nu a de ne îndoi de răspuns) dar și despre capacitatea noastră redusă de a interpreta gesturile și intențiile celorlalți. Și are perfectă dreptate, dar pe lângă asta, știm cu toții că Hitler poate nu a fost un atât de bun lider pe cât a fost un excepțional orator. Petrecea ore în șir pentru a-și exersa discursurile în fața oglinzii, calculând fiecare gest și fiecare cuvânt cu o precizie matematică. Nu e de mirare că a știut cum să-l salute pe primul ministru britanic și sunt sigur că acest gest a fost doar începutul unei conversații în care Hitler nu a făcut nimic la întâmplare, reușind să-l “cucerească” pe Chamberlain, iar urmările le cunoaștem cu toții.

Tipuri de strângeri ale mâinii

Dacă am prezentat importanța salutului, în continuare o să prezint principalele modalități prin care putem strânge mâna cuiva și semnificația acestora:

  1. Strângerea dublă- Acest gest, prezentat mai sus, constă în prinderea cu ambele mâini a cea a  interlocutorului, semnalând  un grad mare de angajare în relația cu acesta, transmitându-i  că poate avea încredere în noi, dar și o încercare de control al discuției.
  2. Antigerea cotului sau încheieturii-  o formă de salut ce transmite putere și încredere, asta pentru că  intrăm în zona intimă a celuilalt. De obicei acest tip de salut este  utilizat între prieteni sau persoane apropiate.
  3. Atingerea umărului- un gest extrem de utilizat în politică, care, similar cu  cele prezentate mai sus transmite încredere, deoarece când vrem să  consolăm  sau să încurajăm pe cineva  avem tendința de a-i pune mâna pe umăr. Combinat cu strângerea de mâna, ne poate ajuta să creăm o impresie favorabilă, dar totuși nu ar trebui folosit încă de la primul contact cu o  persoană.
  4. Salutul invaziv- constă de obicei în intrarea spațiului personal al interlocutorului, prin facerea unui pas mic spre el sau din contră, atragerea acestuia în zona noastră intimă. Este un indicator al faptului că cineva vrea să stabilească încă de la început dinamica puterii.
  5. Salutul cu mâna în poziție de pronație- Conform lui Allan Pease, o modalitate prin care putem stabili că noi conducem conversație este aceea prin care înainte de contactul cu mâna celuilalt, ne poziționăm palma în jos, deci mâna noastră va fi deasupra.
  6. “Lipitoarea”-Petter Collet spune că persoanele ce vor să stabilească cursul discuției au uneori tendința de ține mai mult mâna celuilalt strânsă, dar nu e un gest prea subtil și  nu putem obține mereu efectul dorit cu asta, din contră. 
  7. Mâna moartă- atunci când dăm mâna cu cineva și doar noi facem asta, el fiind neimplicat. În mod clar,  e o formă de evitat . 

  Prin acest articol, am dorit să prezint  importanța acestei forme de salut, felul în care un simplu gest banal spune atât de multe despre personalitatea noastră și modul în care  este utilizat în diferite contexte, de multe ori fără să realizăm acest lucru. Dacă o să urmărim  orice întâlnire între liderii lumii o să observăm că mereu, încă de la început cineva vrea să domine,  fiind   perfect  conștienți de importanța comunicării non-verbale și nelăsând  nimic la voia întâmplării. Chiar dacă nu la același nivel, cunoașterea acestor forme de salut este importantă pentru fiecare dintre noi, fie că dorim să stabilim relații semnificative cu ceilalți, fie că vrem să facem  impresie bună sau să  recunoaștem când cineva vrea să preia controlul asupra conversației, este esențial să fim conștienți de aceste aspecte, pentru că, după cum știm deja, lucrurile cele mai importante se ascund în detalii. 

Dincolo de acest aspect, să nu uităm de latură umană a strângerii de mână, fiind primul contact pe care îl avem cu o persoană, modul în care ne arătăm respectul și aprecierea față de ea și chiar dacă nu realizăm, o dată cu  dispariția acestui gest, poate a dispărut în mod simbolic și o parte a personalității noastre, ceea ce a dus la o diminuare a legăturii dintre noi și ceilalți. 

Surse:

  1. Chaplin, W. F., Phillips, J. B., Brown, J. D., Clanton, N. R., & Stein, J. L. (2000). Handshaking, gender, personality, and first impressions. Journal of personality and social psychology, 79(1), 110.
  2. Oxlund, B. (2020). An Anthropology of the Handshake. Anthropology Now, 12(1), 39-44.
  3. Allan Pease- “Secretele comunicării nonverbale”
  4. Petter Collett- “Cartea Gesturilor”
  5. Malcolm Gladwell- “De vorbă cu necunoscuții”

Obstacolul este calea-Ryan Holiday

 Cu toții ne dorim să fim mai buni decât am fost ieri și ducem constant această luptă cu noi pentru a deveni ceea ce societate definește ca fiind o persoană de succes, ba chiar, tânjim atât de mult după acest lucru, încât apelăm la diferite mijloace ce considerăm că ar fi utile în acest sens. Unele dintre cele mai răspândite mijloace este cel al cărților de dezvoltare personală, cărți ce îți promit să-ți ofere 10 pași spre succes sau bogăție, ce te atrag cu titlurile lor, făcând apel la nevoile noastre fundamentale, dar care, de multe ori, nu reușesc decât să-ți vândă un vis frumos împachetat. Tocmai din acest motiv, cărțile scrise de Ryan Holiday și un alt număr mic de autori sunt diferite, ele nu îți promit “marea cu sarea”, ci încearcă, oferind exemple concrete ale unor oameni măreți, să te facă să conștientizezi că există numeroase aspecte esențiale pe care le neglijăm în goana noastră după ceea ce se consideră a fi important. Dacă am reuși să ne folosim de aceste aspecte, am putea realiza o introspecție mult mai profundă asupra ființei noastre și asupra rolului nostru social.

Holiday reușește să facă acest lucru bazându-se pe stoicism, o ramură a filosofiei pe care o consider absolut fascinantă, deoarece a reușit acum mii de ani să răspundă multor întrebări ce ne macină chiar și în prezent. Folosind exemple de la împăratul Marcus Aurelius și până la sclavul Epictet, cărțile scrise de acest autor reușesc să transpună în viața reală anumite lecții adevărate, formulate de lideri veridici, care de multe ori par de a fi de bun simț, dar ce să vezi, de multe ori uităm ce înseamnă acest lucru.

Prin urmare, o să prezint ideile ce m-au fascinat pe mine în această carte, în special felul în care ne putem folosim de tot ceea ce la început pare fi un impediment, dar înainte de face asta, trebuie să menționez că îmi este foarte greu să mă limitez la câteva idei:

1.Controleaza-ti nervii și emoțiile

Pentru a dezvolta această idee, Holiday folosește ca exemplu două episoade din viața lui Ulysses Grant, episoade ce îl arată pe acest mare lider în ipostaze care pe mulți dintre noi ne-ar fi determinat să reacționăm într-un mod instinctiv, pierzând controlul asupra “manșei” ce ne ghidează comportamentul și rațiunea. Dar acesta, tratează lucrurile cu un calm ieșit din comun, păstrându-și sângele rece și dând dovadă de un curaj de-a dreptul fascinant. Cred că putem fi cu toții de acord asupra faptului că avem momente în care ne “sare țandăra” și pierdem orice gând referitor la obiectivitate. Poate acum este mai greu să facem asta, în principal din cauza numeroșilor stimuli externi, dar cu siguranță nu e imposibil. Tot ce trebuie să facem, e să încercăm să ne cultivăm calități ca și controlul, îndrăzneala, curajul, dar și puterea de acceptare a faptului că unele lucruri nu depind de noi, iar atunci nu merită să reacționăm pentru că nu am face nimic altceva decât să consumăm inutil resurse.

În ceea ce privește controlul emoțiilor, este prezentat un concept numit “apatheia”, cuvânt ce vine din limba greacă și care descrie o stare de calmitate ce apare odată cu eliminarea temerilor iraționale. Nu înseamnă să nu simțim, dar să o facem oarecum într-un mod rațional, fără a ne lăsa copleșiți.

2.Dacă nu depinde de tine, nu trebuie să te afecteze

Autorul transpune înțelepciunea lui Epictet, vorbind despre un principiu fundamental în stoicism, acela de diferenția între “lucrurile libere” (care depind de noi) și “cele sclave” (ce nu depind de noi). Am scris un articol legat de acest subiect pentru “Pagina de psihologie”, o să las linkul la final), dar ideea de bază este aceea că dacă am face această ecuație simplă, am realiza cu un procent uriaș din energia noastră e consumată de acele lucruri “sclave”. Poate facem asta din dorința noastră de a deține controlul sau din teama de a lăsa lucrurile în voia sorții, cine știe? Dar, dacă am reuși să aplicăm acest principiu, aparent simplu, am vedea că lumea nu e așa de complicată precum o face mintea noastră să pară.

3.Fi perseverent

Creierul nostru este destul de leneș și din această cauză o să încerce să caute mereu calea cea mai ușoară, ce îl va scuti de orice efort. Acest lucru, deși funcționează ca un sistem de apărare bine pus la punct, nu va putea duce nicicând la un rezultat bun în diferitele aspecte ale vieții noastre. Trebuie să învățăm că insistența de a încerca din nou și din nou să realizăm un anumit scop nu e doar încăpățânare nefondată, din contră, poți să greșești de nouă ori, dar poate a zecea să fie cu succes. Da, nu e nici confortabil și nici plăcut, totuși într-un anumit mod și la un anumit nivel, obsesia de a obține ceva se poate transforma într-o adevărată binecuvântare.

4.Fortăreața interioară

Holiday vorbește despre marele Theodore Roosevelt, respectiv despre copilăria s-a marcată de lupta cu astmul și slăbiciunile. Viitorul președinte, era un copil slab, firav și mereu bolnav, ce nu părea că o să reușească să întreprindă vreun lucru măreț viitor. Asta până când tatăl său i-a construit o sală de forță pe verandă, cu scopul de a-l face pe fiul său să își transforme corpul, pentru a fi la același nivel cu intelectul său superior. Deși a urmat un drum extrem de greu și obositor, acest gest a fost punctul de cotitură în viitorul tânărului Roosevelt, deoarece l-a pregătit pentru toate greutățile (și n-au fost puține) ce le-a întâlnit pe parcursul fascinantei sale vieți. El s-a antrenat mereu pentru ceea ce era mai rău și din acest motiv nimic nu l-a mai luat prin surprindere. Este unul dintre puținii oameni despre care putem spune că într-o oarecare măsură a deținut mereu controlul, purtând acele antrenamente ca pe o armură ce îl făcea de neatins.

Avem tendința ca odată ce am obținut un anumit lucru, să ne oprim, să ne odihnim, să sărbătorim în mod exagerat, fără să realizăm că viața ne va da o altă lovitură (și o va face), iar atunci “fortăreața” noastră va fi neglijată și slabă, ceea ce poate duce la o cădere glorioasă cu urmări definitive. Tocmai de aceea, așa cum spunea și Machiavelli, ar trebui să fim mereu pregătiți pentru război, de orice fel ar fi acesta, nu e comod, dar e necesar.

5.”Amor fati”

Similar cu ceea ce am prezentat la punctul doi, expresia “amor fati”, se traduce astfel: “iubește ceea ce ți se întâmplă”. Cu bune sau cu rele, privind în spate, sunt sigur că putem găsi o lecție valoroasă în toate evenimentele noastre trecute, mai ales dacă acestea nu au fost sub controlul nostru.

6.”Memento mori”

Folosind o metaforă oarecum macabră, Holiday spune că încă de la naștere avem pus un diagnostic, unul inevitabil și universal, pe scurt, cu toții vom muri! Reflectând asupra acestui amplu exercițiu, mulți dintre noi nu vom mai privi ziua, ora sau chiar minutul următor ca pe un dat bine meritat, ce ni se cuvine. Din contră, ar trebui să nu irosim timp și să încercăm să facem fiecare lucru bine, corect și demn de respectat, pentru că poate e unică noastră șansă de realiza ceva unic. Nu vreau să închei într-o notă tristă și nici autorul nu vrea, din contră, el spune că moartea e poate cel mai mare obstacol, dar dacă știm să profităm de el și să-l valorificăm, oricât de paradoxal ar suna, putem găsi un lucru bun și în asta.

La final, aș vrea doar să spun că toate ideile existente în această carte sunt la fel de importante. Eu doar le-am prezentat pe cele ce au avut un impact mare asupra mea, dar felul în care e scrisă, felul în care abordează diferite probleme pe care toți le simțim și mai ales exemplele reale prezentate de Ryan Holiday, reprezintă un adevărat izvor de cunoaștere și reflectare asupra modului în care abordăm diferite aspecte ale vieții.

Stoicismul este o filosofie simplă dar plină de înțelepciune, cu lecții reale și un adevărat potențial de a ne ajuta prin modul rațional de abordare al vieții, principiile sănătoase și nu în ultimul rând prin acceptare a ceea ce întâmplă în jur. Doar așa, cu multă muncă, răbdare și curaj, putem transforma orice obstacol într-o cale.

Putem detecta minciuna?

Articolul de față este o continuare a articolului intitulat “Mituri legate de comportamentul mincinos”, iar dacă acolo am vorbit despre concepțiile greșite în ceea ce privește comportamentul non-verbal și detecția minciunii, acum vreau să vorbesc despre ceea ce ne poate ajuta, într-o oarecare măsură, să ne dăm seama dacă suntem mințiți sau nu.

Pentru început, trebuie să înțelegem că minciuna este un proces extrem de complex ce ne poate afecta relațiile, poate afecta alte persoane, iar în mare măsură ne afectează și pe noi. Nu mințim doar cu vorbele, mințim și cu mintea și sufletul, alterând  anumite aspecte ale existenței noastre, atât la nivel psihologic cât și la un nivel mult mai profund, de multe ori ajungând să ne mințim chiar și pe noi. Când acest lucru se întâmplă, există riscul de a trăi mereu într-un spațiu ce pare perfect, comod și sigur, asta  până când vom realiza că trebuie să evadăm  și să confruntăm imaginea falsă creată despre noi, cu sinele nostru real.  Acest ultim nivel nu poate fi studiat, dar cu siguranță toți am simțit impactul lui asupra funcționării noastre optime. Totuși, putem clarifica ce se întâmplă  din punct de vedere științific atunci când mințim. Există trei aspecte importante de care trebuie să ținem cont în cazul acestei analize:

1.Minciuna și emoțiile

Minciuna poate determina 3 tipuri de emoții: vinovăție, frică și plăcere. Ele pot duce la anumite modificări ale nivelului de Arousal (activare comportamentală), determinând anumite reacții în ceea ce privește propriul nostru comportament. De exemplu, emoția de vinovăție îl poate determina pe interlocutor să evite să privească în ochi, dar așa cum am specificat și în  primul articol, nu există niciun studiu care să arate că acesta este un semn de minciună, poate doar în cazul copiilor, deoarece ei nu au același control comportamental pe care îl au adulții.

 La rândul lor, emoțiile de frică și plăcere, determină creșteri ale mișcărilor membrelor, iar în discuții pot apărea mai des interjecții, greșeli de vorbire sau repetiții. De asemenea pot determina un răspuns emoțional la nivelul expresiilor faciale și o voce mai ascuțită.

2.Minciuna și efortul cognitiv:

Deși minciuna pare o modalitate foarte ușoară de evita o anumită situație,  acest comportament presupune un foarte mare efort cognitiv, fiind implicate procese precum planificarea, controlul inhibitor, memoria de lucru și fiind asociată cu dezvoltarea Teoriei Minții (abilitatea unui individ de a înțelege că ceilalți au perspective, gânduri, emoții, cunoștințe diferite de ale noastre și de a realiza inferențe în ceea ce privește aceste cunoștințe).

Efortul cognitiv se datorează faptului că persoanele ce mint trebuie:

1. Să inventeze minciuna și să își amintescă ce au mințit.

2. Să se facă plăcuți

3. Să monitorizeze comportamentul celorlalți pentru a vedea dacă sunt crezuti sau nu.

4. Să își amintească să mintă și să se prefacă.

5. Să suprime adevărul.

6. Să “activeze” minciuna în mod  deliberat.

3.Minciuna și comportamnetul

În general, oamenii sunt conștienți că ceilalți îi observă și tocmai de aceea încearcă în mod excesiv să își controleze comportamentul, dar acest lucru este dificil de realizat pentru că unele comportamente sunt influențate de emoții puternice (de exemplu, dacă suntem foarte nervoși nu ne mai pasă de ceea ce face corpul nostru). De asemenea, nu  poți fi “silențios” în mod non-verbal. După cum deja știm, majoritatea gesturilor le facem inconștient și tocmai de aceea  avem dificultăți în a ne descrie propriul comportament, concentrându-ne  în mod excesiv pe ceea ce spunem, nu pe ceea ce facem. De aici, rezultă importanța comunicării non-verbale.

  Pornind de la aceste aspecte prezentate mai sus, unele studii arată că există anumite semne ce ne pot face sceptici în privința sincerității interlocutorului, dar înainte să le prezint vreau să fie clar faptul că nici măcar ele nu au o acuratețe ridicată, doar puțin mai ridicată decât ceea ce se consideră în general că e un semn al simulării. Acestea sunt:

1. Inconsecvența în informații – poate fi inconsecvența între ceea ce spunem, adică declarațiile noastre se schimbă și nu mai au un fir logic (ex: spunem că nu putem ajunge într-un anumit loc pentru că avem un proiect important, dar  peste o oră spunem că trebuie să  reparăm mașina). Poate apărea și incosevența între ceea ce spunem și ceea ce se vede (de exemplu, anunțăm că nu  putem merge la muncă pentru că suntem bolnavi, dar venim a doua zi sănătoși la job)

2. Erorile  de vorbire: De Paulo și Vriji atrag atenția asupra faptului ca de multe ori mincinoșii întârzie răspunsul la o anumită întrebare, fac pauze excesiv de lungi sau folosesc anumite inflexiuni ca “ăăă”sau “mm”. Toate acestea se datorează nervozității și anxietății, un lucru important pentru a putea stabili încă de la   început un nivel de bază al răspunsului persoanei.

3. De asemenea, tonul vocii crește și vocea devine mai subțire, din cauza faptului că gradul de activare comportamentală  al persoanei este tot mai mare. Un studiu, efectuat de specialiştii în comunicare Joyce Bauchner, Elyse Kaplan şi Gerald Miller, relevă faptul că trăsăturile vocale precum tonalitatea sunt indici mai relevanţi ai denaturării adevărului, în comparație cu alte comportamente nonverbale.

4. Clipirea accelerată și dilatarea pupilelor – când suntem nervoși și anxioși clipim mult mai des și pupilele se dilată din cauza emoției și a excitării.

5. Zâmbetul fals – fiind atenți la mușchii “orbicularis oculi” (cei din jurul ochilor) și zigomatic major, putem identifica un zâmbet fals, deoarece ei se contractă doar în cazul în care zâmbetul e autentic.

6. Mișcări minime – contrar credinței generale conform căreia mincinoșii se mișcă în mod excesiv, persoanele mincinoase manifestă  mai puține mișcări ale mâinilor, degetelor și  picioarelor. O explicație în acest sens constă în faptul că  pentru a nu fi prinși, persoanele încearcă în mod excesiv să se controleze.

     Din nou, toate acestea nu reprezintă “sfântul Graal” al detecției minciunii, nu există așa ceva și nu suntem buni la a știi când suntem mințiți, dar în același timp, nu vreau nici să scad importanța comportamentului non-verbal. După cum am mai spus, stăpânirea acestuia este  una dintre cele mai importante abilități ce ne pot ajuta într-un mod unic în toate aspectele vieții iar pe viitor, voi insista mai mult asupra acestui subiect, în care cred cu tărie.

Totuși, consider că ar trebui să ștm ce informații sunt cu adevărat veridice înainte de a aplica anumite cunoștințe în viața reală, cunoștințe ce pot face mai mult rău decât bine, mai ales când e vorba despre un subiect atât de  sensibil precum minciuna.

De ce ar trebui să citești „Arhipelagul Gulag”

   Privind cu atenție la trecut putem învăța cum să apreciem și să respectăm atât prezentul cât și viitorul. De multe ori ne pierdem cumpătul sau speranța, crezând că fiecare eveniment ce se petrece în viața noastră are o conotație negativă, văzând doar partea rea a lucrurilor și ajungând să privim cu indiferență faptul că avem mâncare pe masă, respirăm și chiar citim aceste rânduri în clipa de față.. Ei bine, Alexandr Soljenitîn reușește să îți deschidă ochii și să-ți  schimbe percepția asupra vieții în această capodoperă fascinantă. Lucrarea prezentată te va face să te simți uimit, trist, șocat, îți va pune la îndoială valorile și poate chiar moralitatea, toate acestea printr-un  un amestec unic de informații istorice și literatură.

   Pe scurt, Soljenitîn a fost un scriitor rus, istoric, filosof, dar cel mai important unul dintre puținii supraviețuitori al Gulagurilor din Rusia, fiind închis între anii 1945 și 1953 pentru propagandă politică. Trecând prin experiența mai multor astfel de locuri, a avut oportunitatea (dacă o putem numi așa) de a întâlni mulți alți dizidenții politici și de a aduna o cantitate uriașă de informații referitoare la practicile  din aceea vreme, acestea fiind completate de studiile ulterioare eliberării și documentate în trei volume.

   Informațiile prezentate par a fi desprinse dintr-un film de groază, din păcate unul al realității, dar totuși introspecția lui Soljenitîn asupra moralității și efectului hipnotic al puterii asupra unor indivizi obișnuiți ca tine și ca mine te vor face să te întrebi: “dacă eram eu acel  gardian s-au soldat ce aș fi făcut?”, “ aș fi procedat la fel?”, “oare e moralitatea oamenilor atât de fragilă încât primitivismul  genetic al dominanței ar fi pus stăpânire pe mine?” Pentru că dincolo de aspectul politic, așa cum spunea și Jordan Peterson (el reușind să îmi stârnesacă interesul pentru acest subiect),  dintr-o anumită perspectivă, „Arhipelgul Gulag” este unul dintre cele mai umane romane pe care le poți citi, deoarece prezintă omul în două ipostaze, fundamentale existenței noastre, a asupritorului și a supraviețuitorului.

   Aspectul cel mai important al cărții, constă în claritatea pe care ți-o poate oferi o astfel de experiență. Odată ce este luat prizonier, autorul (la rândul său,  comandant în armata roșie,), realizează că nu e și nu a fost vreodată cu nimic diferit față de cei care acum  îl țin prizonier în cele mai rele condiții. Își amintește cum se adresa cu superioritate tuturor pe front, cum datorită faptului că el era ofițer i se permitea să stea jos în timp ce toți ceilalți erau în picioare, cum era singurul ce putea mânca unt cu biscuiți, pe când subalternii săi de abia rezistau în acele condiții , cum avea un curier personal ce îi îndeplinea toate dorințele și multe alte privilegii pe care considera că le merită din plin. Felul în care prezintă această  revelație este sumarizat perfect în următorul citat: “Iată ce fac epoletii cu omul. Unde erau povetele bunicii din fața icoanei? Și unde erau acele visuri de pionier despre viitoarea Sfântă Egalitate?”.

    Al doilea aspect ce face ca volumele să iasă în evidență, constă în documentarea minuțioasă a tuturor evenimentelor și aspectelor acelor vremuri.  Pe lângă trăirile  interioare ale prizonierului, această lectură este și o investigație literară, fiind prezentate nume, persoane, anchete, mijloace de tortură, date, mărturii și numeroase povești ce te vor face să te oprești și să reflectezi asupra a ceea ce e descris, poate mai mult decât a făcut- o altă carte citită până în acel moment.    

    La final, aș vrea să menționez că dacă am început această rubrică vorbind despre cea mai bună carte citită în 2020 (Meditații), “Arhipelagul Gulag” e cu siguranță cea mai “grea”. Și spun că este grea atât ca  structură și conținut, dar mai ales grea prin impactul avut asupra modului în care de multe ori ajungem să uităm că, în ciuda pandemiei sau a oricărei alte probleme, avem libertatea și liberul arbitru de care milioane de oameni au fost lipsiți, dar și asupra felului în care te face să-ți analizezi faptele și propria busolă morală, reușind să facă linia dintre bine și rău aproape inexistentă

Psihologie și tehnologie

Smartphone, Smartwatch, Smart TV, totul devine inteligent, avem toate informațiile din lume la un click distanță și nu există nimic ce nu putem învăța în ziua de astăzi de pe internet, dar oare din perspectivă psihologică ce impact au aceste tehnologii asupra noastră pe termen lung? Știu că tehnologia face parte din noi, nu putem fi radicali și să negăm această idee, dacă nu am avea un telefon inteligent sau un cont pe o rețea socială am fi într-o oarecare măsură alienați de restul lumii, așadar avem nevoie de toate acestea pentru a fi membrii activi ai societății. În mod evident, acest lucru nu e neapărat rău, dar unde e limita între a ne folosi de tehnologie și a deveni acaparați de ea? Încercând să răspund la aceste întrebări, am luat în considerare următoarele idei:

1.Genii și mari invenții, atunci și acum

Unul dintre subiectele de care am fost mereu fascinant, are legătură cu marii oameni ai istoriei: Leonardo da Vinci, Einstein, Freud, Marcus Aurelius, cum au reușit să aibă un impact atât de mare asupra omenirii, ce era special la ei, e genetic, e noroc sau e doar extrem de multă muncă? Răspunsul e greu de oferit, cert este că în vremurile acelea era mult mai multă claritate și era mai ușor să ai o idee măreață atunci când nu exista o notificare la fiecare oră sau când nu așteptai constant câte un email. da Vinci petrecea ore în șir studiind natura și formele ei, profesorii lui Freud povestesc cum mereu stătea după cursuri și studia, nu de puține ori, fiind acolo și la ora de închidere a bibliotecii. Desigur, acum putem face asta acasă, toate acele cărți sau forme le putem privi pe un ecran, dar e același lucru? Cât timp putem să ne concentrăm la a citi o carte în format digital când știm că urmează să apară un nou video cu pisici ? Răspunsul este dat de un studiu realizat în anul 2014 de L.Yeykelis. Acesta a măsurat cât de des trec participanții de la un conținut media la altul, doar pe propriul laptop, iar rezultatul a arătat că schimbarea se produce la un interval de aproximativ 19 secunde, 75% la sută din conținut fiind vizualizat în mai puțin de un minut. Un alt aspect interesant al acestui studiu, constă în faptul că a fost măsurat și nivelul fiziologic de Arousal (activare comportamentală), iar acesta atingea un prag înalt în secundele dinaintea deschiderii unei noi pagini web, o altă creștere avea loc în momentul când schimbarea se producea și apoi imediat scădea. Pe scurt, curiozitatea ne face să căutăm imediat informația, suntem încântați că o aflăm și apoi aceea stare dispare brusc, pentru că suntem “zei”, avem informația la degetul mic. Așadar, devine tot mai greu să interiorizăm informațiile pe care le citim, în schimb marii inventatori luau o idee și o analizau ore, zile sau poate ani în șir, dar noi trebuie doar să apasăm “click, click” și aflăm cum am analizat-o alții, atunci unde e inovația?

2.Multitasking

Scriem ascultând muzică (vinovat), învățăm, dar în același timp ascultăm și ultimul interviu al momentului, deschidem 3 pagini de Word și facem 3 proiecte deodată, ne simțim bine cu asta, suntem productivi, muncim din greu, dar creierul nostru în acele momente este supus la un efort constant de a ne îndeplini toate cerințele. Dacă ar fi folosim o metaforă, ne putem imagina un întrerupător pe care îl apăsăm și aprindem lumina, adică deschidem un document și îl citim, creierul nostru fiind concentrat acolo, apoi dintr-o dată, în câteva secunde acesta trebuie să proceseze nouă poză ce o vedem pe Instagram, întrerupătorul e activat din nou  și se stinge lumina, apoi ne întoarcem la citit și îl aprindem, după îl stingem din nou și tot așa mai departe timp de câteva ore. Ce s-ar întâmpla dacă am face acest proces în viața reală cu becul de acasă? Se va arde destul de repede. Din fericire creierul nostru dacă se “arde” nu se stinge de tot, dar obosește, revenim la fenomenul de oboseală decizională și poate e doar începutul zilei. Cei de la “Psychology Today”, au construit o listă cu toate efectele negative ale multitasking-ul, nu o să le număr pe toate aici o să las linkul la final. Dar pentru mine cele mai importante efecte sunt cele asupra funcțiilor executive (ce au rolul de a ne controla comportamentul, de exemplu atenția sau memoria de lucru) toate acestea scăzând în mod semnificativ și multitasking-ul de fapt reducând productivitatea cu aproximativ 40 % (spune un alt studiu realizat de Meyer în 2009)

3. Scris de mana vs scris digital

În încercarea mea de a fi mai productiv și de la face pe toate cât mai eficient, cred că am încercat aproape fiecare metodă digitală de scris, luat notițe, făcut liste, dar mereu m-am întors la pix și foaie. Știu, uneori e mai rapid online, uneori arată mai bine, informațiile sunt mereu salvate și nu le poți pierde, știu, dar nu a funcționat vreodată pentru mine. Aici vorbim mai mult de o alegere, vrei să fii rapid sau vrei să înveți? Cele mai multe studii arată că scrisul de mână este mult mai benefic pentru că îmbunătățește capacitatea de memorare (ne ia mai mult timp să scriem literele decât să le tastăm și deci alocăm mai mult timp acelei activități), înțelegem materialul mai bine, crește nivelul de creativitate și flexibilitate. De asemenea, e mult mai ușor să ne structurăm ideile, să facem legături între subiecte și să realizăm anumite schițe pe o foaie de hârtie, comparatic cu mediul digital. Pe lângă aceste aspecte ce țin de funcționarea cognitivă, mai există și aspectul uman al scrisului de mână, pentru mulți oameni, e un fel de meditație, momentul acela în care îți transpui ideile și gândurile, le vezi în fața ta și au o formă, un sens. Scrisul te ajută să fi și un mai bun interlocutor în viața reală, să-ți formulezi argumente, să faci asocieri între anumite idei, e poate cea mai bună metodă să te dezvolți, o metodă atât de simplă și la îndemână.

4. Învățare vs căutare

Revenind la primul argument prezentat, poate cea mai mare problemă a utilizării tehnologiei constă în faptul că face totul ușor. De fiecare dată când vrem să ne amintim ceva, stăm o secundă, vedem că nu putem accesa atunci acea informație, scoatem telefonul și o căutăm, simplu. Dar o să învățăm vreodată așa? Învățarea are loc tocmai atunci când creierul e solicitat, exista vorba “îmi storc creierul”, ei bine, ar trebui să facem asta. Când are loc acel efort de a ne aduce aminte informația și stăm și ne gândim, odată ce ne amintim, legăturile noastre neuronale devin mult mai puternice și există șanse mult mai mici să uităm din nou, comparativ cu scenariul prezentat la început, în care nu depunem efort, doar căutăm. Totuși, ceva ținem minte, un studiu realizat de Sparrow în 2011, a arătat că oamenii au acum tendința de a-și aminti unde găsesc anumite informații decât informațiile în sine, iar asta ne face dependenți de acel mic ecran, oare ce am face dacă ar dispărea?

   În încheiere, consider că ar fi important să menționez faptul că nu sunt împotriva tehnologiei, o folosesc zilnic, mă bucur că există și că face unele aspecte ale vieții să fie mult mai ușoare, dar privind în primul rând la mine și apoi în jur, realizez că e foarte ușor să cădem în capcană și să fim copleșiți de tot ceea ce are de oferit. Uităm să ne bucurăm de lucrurile simple și să petrecem timp cu noi, să ne ascultăm mintea și instinctele, ajungând în situația de a neglija existența unei alte lumi, reale, în detrimentul celei construite de algoritmii din mediul online.

Educația formală vs educația informală

„Nu mi-am lăsat școala să interfereze cu educația mea”.-Mark Twain

 „Fiecare dintre noi a stat la un moment dat să privească spre viitor și să se gândească la faptul că, pentru a ajunge unde își dorește trebuie să mai urmeze un curs, să mai obțină o diplomă și doar atunci ceva o să dovedească că avem abilități bune pentru un anumit domeniu. Fără să vrem, apare în minte noastră aceea voce care ne spune că încă nu suntem destul de pregătiți și că ar trebui să mai adăugăm o foaie laminată la teancul de pe birou pentru a putea fi siguri că stăpânim acel subiect. Până când acest lucru ajunge să fie un cerc vicios din care este foarte greu să ieșim”

Mai ales în societatea de azi, diplomele de pe perete sau cele din mapa aia pusă foarte bine în sertarul cu acte (” pentru că sigur o sa avem nevoie de ele”) ajung să ne definească personalitatea, să ne definească valorile și să dicteze ceea ce putem și ce nu putem face.

   Nu vreau să fiu înțeles greșit, toate aceste diplome și  pași pe care trebuie să îi facem, în mod clar au un rol crucial, deoarece  fiecare dintre noi trebuie  să dovedim că avem măcar cunoștințele de bază pentru un anumit domeniu, nu poți construi o casă fără o fundație stabilă. DAR problema apare când ne bazăm doar pe ele, când credeam e de ajuns să facem minimul pentru a lua examenele și să avem o notă bună la final.

   Revenind la titlu, eu asemăn această eroare de judecată cu ceea ce Daniel Kahneman numea “investirea costurilor irecuperabile”, un concept din economie ce se referă la tendința de a investi într-o anumită chestiune, fie ea de natură materială sau personală chiar dacă nu mai are nici un sens să facem asta, nu mai putem obține nimic din această investiție. Vedem asta în special la pariori sau la cei ce preferă jocurile de noroc, dar de multe ori o aplicăm și zilnic fără să ne dăm seama.

Ne suntem cu toții datori să ieșim din această cursă și să ne definim clar ceea ce putem și ceea ce nu, să ne găsim propriile interese și să le dezvoltăm, cu multă muncă și pasiune. Așa cum spuneam, o să ai nevoie de diploma aia, dar aceeași diplomă o să o aibă probabil și alții 100 de oameni care din nou au muncit pe brânci și care o să concureze cu tine. Aici e momentul în care tu trebuie să rupi rândurile, să dovedești că ai mai multe cunoștințe decât ceilalți. Citește ceea ce te pasionează (pe lângă ceea ce ți se cere), învăță să îți articulezi ideile, alege la ce vrei să fi cel mai bun și integrează toate astea cu ceea ce ai învățat în educația formală.

Să zicem că ai obținut diploma în domeniul jurnalismului de exemplu și vrei să lucrezi la un ziar unde sunt mulți alți candidați cu aceleași studii ca tine, cu aceleași note sau poate chiar mai mari, dar care nu au citit nicio carte în plus pe lângă cele cerute de facultate în toți anii de studiu, dar tu ai citit un roman în acei ani, doar unul .Și datorită acelui roman atunci când vi se cere să scrieți un anumit articol pentru a vă testa abilitățile tu adaugi un citat foarte interesat, faci legături între subiecte pe care ceilalți nu le văd (cărțile au impactul ăsta asupra minții tale) și în mod automat ai un mare avantaj. Ceilalți, ajung în situația în care realizează că au investit totul doar în aceea formă de educație pentru a pierde acum în fața cuiva care a folosit diploma ca pe un mijloc nu ca pe un scop. De cele mai multe ori aceste persoane o să continue să facă asta, ei consideră că greșeală e forma de educație pe care au urmat-o, nu faptul că s-au limitat doar la asta. Și în loc să se perfecționeze și să citească mai mult pentru a fi mai buni,  preferă să mai caute un curs, dar nu vor face altceva decât  ce a făcut și până acum, adică să învețe minimul necesar,  fără să realizeze că  de fapt investește totul  într-o chestie perdantă deoarece problema nu a venit din exterior, poate să urmeze mii de cursuri, dacă efortul suplimentar depus va fi minim.

  Un alt aspect de care ar trebui să ținem cont, este acel al dezvoltării inteligenței emoționale. Există mii de studii și cărți ce ne arată în mod clar că de multe ori, capacitatea de relaționa cu cei din jur, de a citi oamenii și a le înțelege nevoile este mult mai importantă decât acumularea de cunoștințe. Desigur, nu toți suntem extrovertiți și avem acel șarm natural pe care îl invidiem atât de des, dar cum spune Robert Greene în “Măiestrie”,  uneori ar trebui  să încercăm să purtăm o mască sau mai bine spus să afișăm o altă identitate în public. Asta nu înseamnă să mințim sau să manipulăm, din contră, ideea este aceea de a putea corela comportamentul și atitudinea noastră cu munca și efortul depus.

Până la urmă, în orice domeniu am lucra într-o oarecare măsură trebuie să „ne vindem”, fie ideile, fie produsele sau abilitățile, iar pentru asta, unii dintre noi trebuie să se prefacă că sunt sociabili, să exerseze atitudinea aceea de om încrezător și capabil ce poate discuta cu oricine, politețea sau chiar misterul. Desigur, nu e ușor, mai ales dacă noi suntem extrem de anxioși, dar e un proces la fel de necesar cum a fost și absolvirea acelei forme de educație de care am vorbit la început. Cine știe, poate dacă la început ne prefacem, în timp o să interiorizăm aceste aspecte, dar dacă e prea obositor, cum spune și Greene, în viața privată putem renunța la această înfățișare.

Ca o persoană ce a fost mereu pasionată de psihologie, știu că nu aș fi putut învăța despre acest domeniu fără să urmez o facultate, oricât de mult ai citi, aces lucru nu se compară cu structura unor ani de studii și asta e valabil pentru orice domeniu, dar în același timp, ar trebui să fie un echilibru între acestea și dorința ta de a te educa în plus. Nu te poți limita doar la note  dacă dorești să fi cu adevărat bun,  pentru că la un moment dat o să termini studiile și de acolo nu o să te mai ghideze nimeni, o să te oprești din învățat doar pentru că nu mai dai examene? Tocmai de aceea consider că ambele forme de educație sunt la fel de importante.