Minciuna și tipurile de minciună

Simpla mențiune a cuvântului minciună, trezește în cei mai mulți dintre noi un anumit sentiment de repulsie sau activarea comportamentală. Încă de când suntem copii, ni se spune că nu e bine să mințim, religia ne învață că e un păcat și din nefericire de multe ori în viață ajungem să ne mințim chiar pe noi înșine. Aspectul cel mai fascinant referitor la acest subiect, constă în faptul că de multe ori trăim cu impresia că minciuna e un concept relativ recent, predominat mai ales în societatea din ziua de azi, unde pare că fiecare se luptă pentru propriul interes indiferent de ce ar trebui să facă sau mai bine zis să spună, pentru a obține ceea ce își dorește. Dar conceptul de minciună a venit „la pachet” cu cel de ființă umană, e o trăsătură adânc înrădăcinată în structura noastră ce poate face mult rău, dar care poate avea și un caracter adaptativ în foarte multe situații de viață.
O definiție a minciunii este destul de greu de stabilit, asta din prisma faptului că de-a lungul istoriei a fost conceptualizată în funcție de paradigma psihologică predominantă perioadei respective. Freud vedea minciuna ca un mecanism inconștient, behavoriștii ca un mecanism de întărire a unui comportament, umaniștii ca o modalitate de a ne satisface nevoile și perspectiva cognitivistă, utilizată și în prezent, se bazează următoarea definiție formulată de Aldert Vrij : “O încercare intenționată, cu sau fără succes, de a induce altcuiva o reprezentare pe care interlocutorul o consideră falsă, fără vreun avertisment prealabil”. După cum putem observa, se pune un mare accent pe intenționalitatea acestui comportament, minciuna nu poate fi o întâmplare, suntem conștienți că facem asta, chiar dacă am fost învățați că nu ar trebui. Și de aici, putem vorbi despre caracterul social al acestui fenomen.
În primul rând suntem educați de părinți să spunem adevărul, să nu mințim pentru ca poate ni se va întâmpla ceva rău sau poate nu mai primim, nu știu, cadouri de Crăciun. În același timp, suntem învățați și că ar trebui să fim mereu politicoși și să nu jignim, perfect de acord. Dar dacă un copil vede un bebeluș și spune că e urât, ce o să se întâmple? Să nu uităm că a spus ceea ce simte, a spus adevărul (adevărul subiectiv, dar un adevăr), răspunsul e evident, o să fie certat și o să i se spună că a făcut ceva greșit. De aici lucrurile încep să fie tot mai complicate, pentru că ajungem să realizăm că nu am putea avea relații cu alți oameni fără să mințim. Chiar există celebrul film cu Jim Carrey intitulat “Liar, Liar”, în care acesta nu poate decât să spună adevărul și ajunge să își distrugă viața din această cauză.
În al doilea rând, realizăm că trebuie uneori trebuie să mințim pentru a nu răni sentimentele persoanelor apropiate, pentru a nu pierde prieteni (e mai ușor să găsim o scuză, decât să spunem nu) și de multe ori pentru a ne proteja. Astfel minciuna devine un construct social pe care îl întâlnim la tot pasul, și chiar dacă nu o facem neapărat din motive egoiste, tot minciună rămâne. Să spunem că un bun prieten a avut un mare eșec profesional și dorește să renunțe definitiv la domeniul ce îl pasionează. Chiar dacă știm că mai are mult de muncă și că nu e pregătit, când o să îl vedem în aceea stare, de obicei o să-i spunem că noi știm că a fost doar o întâmplare eșecul său (minciună) și poate, pe parcurs o să îi menționăm îndoielile noastre, dar dacă i-am spune asta de la început am distruge orice relație pe care o avem cu persoana respectivă. Similar, dacă suntem sunați să ieșim în oraș și nu ne dorim asta, de cele mai multe ori nu o să spunem “Nu”, ci o să găsim o scuză care să pară oarecum pertinentă, pentru a nu răni sentimentele celolarți.

Dacă mai citim o dată cele prezentate în paragraful de mai sus, putem observa că am prezentat 2 situații în care facem același comportament, dar o facem în mod diferit. Și asta ne duce la prezentarea următoarelor categorii de minciuni (Serotta, 2002) :
1.Minciuni directe, adică tipurile de minciuni pe care le spunem față în față, în comunicarea directă. De obicei acestea sunt și cele mai dificile, deoarece anxietatea e mult mai mare atunci când trebuie să mințim în mod direct, ne temem că poate persoana din fața o să-și dea seama că mințim sau poate o să ne încurcăm în proprile noastre povești false.
2.Minciuni indirecte, acele minciuni pe care le spunem fără să existe o interacțiune directă. Acestea pot fie spuse prin telefon, fie printr-un mesaj sau o altă modalitate scrisă.

O altă categorie a minciunilor fost realizată de Vriji și Bull(2003), punându-se accent pe motivele pentru care persoanele mint :
1.Minciuni instrumentale- pe care le spunem a atinge un anumit scop
2.Minciuni spuse pentru a evita o anumită pedeapsă
3.Auto-protecție- pentru a evita să intrăm într-un conflict sau să ne facem de râs.
4.Pentru a creea impresii false
5.Pentru a-i apăra pe ceilalți
6.Minciuni justificate- de regulă cele care le spunem când dorim să protejăm pe cineva
7.Minciuni spuse cu scopul de ai răni pe ceilalți
8.Minciuni ce au legătură cu relațiile interumane- de exemplu atunci când complimentam hainele unor persoane sau noua mașină a cuiva.


Un alt subiect fascinant, este cel al diferențierii dintre bărbați și femei în ceea ce privește comportamentul mincinos. Există puține studii în această direcție, dar cei ce au studiat acest subiect au arătat că deși atât bărbații cât și femeile sunt preocupați în ceea ce privește propriile aparențe și felul în care apar în fața altora, bărbații distorsionează mult mai des informațiile referitoare la propriile abilități, caracteristici personale și reușite din trecut(De Paulo 1996). În schimb femeile mint mai des atunci când vine vorba de problemele intime și spun mult mai des “minciuni albe” pentru a-i proteja pe cei din jur. Took (1991). Alte cercetări au abordat subiectul referitor la decența minciunii. Conform studiilor lui Tyler (2004) femeile mint mai des în situațiile de interacțiune, dar pe de altă parte bărbații mint mai des atunci când urmăresc un câștig financiar Dresser (2008).

Un experiment realizat de Bell (1996), a studiat un eșantion de 48 de femei, cărora le erau prezentate anumite picturi. Sarcina consta în alegerea a 4 a tablouri, 2 care erau pe gustul lor și alte 2 care le displăceau, fără să știe că în acel loc sunt prezenți și pictorii ce au realizat acele lucrări . Atunci când artiștii ce au realizat picturile respective(care așa cum spuneam, nu erau pe placul participanților), s-au prezentat, femeile au mințit, spunând sunt impresionate de acele picturi și s-a observat că acestea au manifestat mai multe emoții pozitive pentru că l-au făcut pe aceștia să se simtă mai bine și apreciați.

Așadar, după cum putem observa, minciuna este un comportament care, fie că ne dorim sau nu, face parte din viața noastră și pe care nu îl putem nega sau ascunde. Desigur, nu este un comportament dezirabil și tocmai din acest motiv de-a lungul istoriei, au existat numeroase abordări și teorii referitoare la modul în care putem știi când suntem victimele acestui construct. Totuși, în ciuda tutor acestor eforturi, capacitatea noastră de a detecta minciuna este puțin peste nivelul șansei, dar despre asta vom vorbi în alt articol.

Publicat de

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s